Zilele trecute am constatat că fluxul de ştiri tehnologice de la BBC prezintă două articole care rezumă rezultatele unor proiecte de cercetare asupra utilizării web-ului. Unul dintre ele constată că utilizatorii devin din ce în ce mai grăbiţi şi nerăbdători atunci când utilizează web-ul ("neîndurători şi egoişti", zice Jacob Nielsen, considerat un guru în domeniul uzabilităţii paginilor web). Majoritatea utilizatorilor intră pe web pentru o anume informaţie şi o vor s-o găsească uşor şi direct. E vorba de eficienţă, iar rata de succes al acestor căutări punctuale a crescut de la circa 60% în 1999 până la 75%. Motivul acestei creşteri ţine şi de aspecte tehnice (calitatea designului siturilor, eficienţa motoarelor de căutare etc.), dar cercetătorii cred că este vorba în primul rând de faptul că utilizatorii s-au obişnuit cu noul mediu, nu mai sunt atraşi de noutate, sunt "rezistenţi" la publicitate şi vor să meargă direct la ţintă. Este ciudat cum această tendinţă spre accesul rapid şi direct la informaţie ne trimite chiar la originile web-ului. După ce am vorbit atât despre Web2.0 şi chiar Web3.0, poate merită să ne amintim de web-ul primordial.

Povestea începe cam prin 1980, când un tânăr programator englez pe nume Tim Berners-Lee, şcolit la Queen's Colege, a fost angajat pe post de consultant la unul dintre cele mai mari institute de cercetări din lume -- Centrul European de Cercetări Nucleare (CERN) de lângă Geneva. Sarcinile sale implicau şi anumite evidenţe legate de cine la ce proiecte lucrează şi ce computere foloseşte, la ce departamente şi în ce echipe face parte şi aşa mai departe. Fiind vorba de mii de cercetători, sute de proiecte şi o stufoasă structură administrativă, Tim a avut serioase dificultăţi să ţină socoteala tuturor acestor conexiuni, în principal datorită faptului că informaţiile nu se pretau la o organizare tabelară (Tim afirmă şi că are o "memorie deficitară"). Ar fi avut nevoie de un soi de agendă care să-i ofere posibilitatea să lege informaţii disparate pentru a avea o cale directă de la o informaţie despre un computer (să zicem) spre cei care-l folosesc şi, de aici, spre echipele din care aceştia fac parte şi aşa mai departe. Programator fiind, s-a hotărât să-şi construiască un astfel de instrument, pe care l-a botezat Enquire -- inspirat de o veche enciclopedie victoriană de sfaturi practice numită "Enquire Within Upon Everything".

Întors în Anglia, Tim a continuat să-şi folosească programul ca un fel de "substitut de memorie", adăugându-i facilităţi care să-l apropie de noţiunea de hipertext, popularizată încă din 1945 de Vannevar Bush sub numele de "memex" (memory extender). În 1984, Berners-Lee s-a reîntors la CERN pentru a lucra la diverse proiecte software şi, din nou, Enquire şi-a dovedit utilitatea. De data aceasta, Tim a observat că întregul institut pare să sufere de aceeaşi memorie deficitară ca şi a sa, aşa că a considerat că Enquire ar putea fi extrem de util la nivelul întregii organizaţii, mai ales că reţelele de computere evoluaseră mult. În martie 1989 propune conducerii de la CERN realizarea unui sistem distribuit de organizare a informaţiilor bazat pe hipertext, argumentând că acesta se poate dovedi mai eficient decât metodele tradiţionale. Chiar şi o utilizare limitată (de pildă pentru a întreţine documentaţii coerente la nivelul proiectelor) ar justifica efortul. Mai mult, sistemul ar putea folosi şi pentru a pune în contact cercetători din întreaga lume folosind noua reţea numită Internet.

În ciuda reticenţelor directorilor, Tim a primit o staţie NeXT pe care să-şi materializeze ideea. În esenţă, era vorba de a găsi o metodă de a reprezenta documente în care să poată fi inserate legături (link-uri) arbitrare spre alte documente (eventual situate pe alte servere), un program client care să poată vizualiza documentele şi să poată urma legăturile, plus un protocol care să permită comunicarea între clienţi (browser) şi server. Pentru reprezentarea documentelor Tim s-a inspirat din limbajul de marcare SGML (dezvoltat la IBM), l-a simplificat şi adaptat pentru hipertext, devenind HTML, protocolul s-a numit HTTP iar pentru programul client a ales un nume ambiţios: WorldWideWeb. În decembrie 1990, totul era gata iar Tim a postat primele pagini web, care cuprindeau chiar descrierea proiectului.

Am putea spune că web-ul are azi aproape 18 ani. Însă actul de naştere a fost eliberat abia în 30 aprilie 1993, când CERN a luat o decizie crucială: a pus în domeniul public codul şi specificaţiile întregului proiect. De aici a început totul.