Suntem deja obişnuiţi ca foarte multe situri Web să ne îmbie să votăm. Se expun mai multe variante, bifăm una dintre ele, după care apăsăm pe butonul care scrie "Votează" şi... gata. Desigur, e vorba de nişte simple sondaje iar rezultatele pot fi eventual interesante abia după ce se cumulează un număr suficient de mare de răspunsuri.

De fapt, votul este un mecanism operativ de luare a deciziei şi nu unul de sondare a opiniei. Singurul lucru oarecum comun este mecanismul: o persoană exprimă o alegere - eventual multiplă - dintr-un număr de posibilităţi. În cazul în care avem de-a face cu un vot propriu-zis, rezultatul unui scrutin este o decizie. În cazul unei sesiuni de sondare a opiniei, rezultatul este un set de date primare care pot sta la baza unor statistici.

La scară mică, votul "electronic", prin Internet, este un procedeu foarte răspândit. Comunităţile virtuale sunt de regulă informale şi nestructurate, dar adesea se ivesc situaţii în care ele generează curente de opinie şi apar premisele unor acţiuni concrete, desfăşurate tot în spaţiul virtual. Exemplul tipic este elaborarea unor documente - petiţii, memorii, proteste - care apoi urmează să fie semnate individual şi trimise unor organisme administrative sau către mass media. În aceste condiţii, o anumită structurare se impune iar mecanismul votului este cel mai la îndemână: se aleg prin vot redactorii documentului, iar aceştia la rândul lor utilizează votarea în toate fazele procesului. Acelaşi mecanism este adesea folosit în grupuri de lucru răspândite teritorial sau chiar organizaţii formale de mici dimensiuni, în funcţie de convenţiile interne.

Întrebarea este dacă acest votul prin Internet poate fi o variantă acceptabilă la scară mare. O sugestie în această privinţă vine tot dinspre domeniul sondajelor. În anul 2000, a avut loc o acţiune numită Planet Project, care a constat într-un sondaj de opinie la scară planetară desfăşurat în cea mai mare parte prin Internet. Chestionarul a cuprins nouă domenii (de genul "Lumea noastră", "Somnul şi visele", "Legea şi ordinea", "Imaginea despre sine" etc.), fiecare cu circa 20 de întrebări, fiind completat de zeci de milioane de oameni din 231 de ţări. Rezultatul, absolut fascinant, se constituie într-un document extrem de sugestiv despre diversitatea culturală a lumii la începutul mileniului III. Însă ceea ce ne interesează în acest context este faptul că întregul proiect a fost organizat de o organizaţie relativ mică (Against All Odds Productions - editorul celebrelor albume fotografice din seria "O zi din viaţa ..."), ceea ce relevă unul dintre marile avantaje ale exprimării opiniei prin Internet: costurile reduse.

Spre deosebire de sondajele de acest gen, unde guvernează legea numerelor mari, în consultările care generează decizii cu greutate guvernează legea numerelor exacte, ceea ce impune rigori sporite în întregul proces de votare. Un exemplu sugestiv în acest sens constituie alegerea structurilor de conducere ale Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi, desfăşurate la sfârşitul anului trecut. Pentru persoanele cu drept de vot care nu au putut participa din diverse motive la scrutinul "clasic", a fost pus la punct un sistem de vot electronic, prin Internet. Acest sistem a impus o serie de precauţii care să garanteze secretul, unicitatea şi, desigur, contorizarea exactă a voturilor. S-a folosit un mecanism de identificare pe baza unor certificate digitale şi, din câte ştiu, totul a decurs fără incidente. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat la votul Adunării Generale a Acţionarilor companiei franceze Vivendi Universal, desfăşurat în aprilie 2002. Transmisia opţiunilor exprimate cu ajutorul unui dispozitiv asemănător unei telecomenzi spre computerul central s-a realizat atunci prin unde radio, considerate insuficient de sigure, ceea ce i-a permis preşedintelui în exerciţiu să conteste rezultatele.

În momentul în care pătrundem în domeniul politic, lucrurile se complică enorm. Chiar dacă nu e vorba de un vot popular şi chiar dacă nu se recurge la Internet, simpla utilizare a unor mijloace electronice provoacă suspiciuni, aşa cum recentele alegeri interne din PSD au demonstrat cu prisosinţă. Însă scandalul maxim, cu ecouri la scară mondială, a fost cel legat de alegerile prezidenţiale americane din anul 2000, când învingătorul a fost stabilit la o diferenţă infimă în statul Florida. Numeroase nereguli semnalate în desfăşurarea scrutinului au determinat mai multe anchete şi au generat numeroase studii privind modalităţile diverse de votare folosite. Concluziile acestor studii converg către o variantă care exclude utilizarea Internetului (considerat încă insuficient de sigur) şi se recomandă utilizarea mijloacelor de votare electronice în centrele de votare în condiţiile în care opţiunea exprimată electronic (prin nişte aparate de tip touchscreen) este dublată automat de o "urmă" fizică. De regulă, este vorba de imprimarea unui "fluturaş" cu opţiunea exprimată (care îi confirmă votantului că opţiunea consemnată este cea pe care a dorit-o), depus într-o urnă clasică.

Acest sistem aduce multiple beneficii. În primul rând, sistemele electronice reduc semnificativ numărul voturilor anulate, deoarece programele nu admit versiuni incorecte de selecţie. În al doilea rând, sistemele sunt construite astfel încât să poată fi uşor folosite de persoanele cu handicapuri fizice. În fine, datorită imprimării în forme standard a "fluturaşilor, numărarea acestora poate fi extrem de rapidă prin sisteme de recunoaştere optică. Dezavantajele există şi ele. E vorba despre costurile mari implicate de aparatura utilizată şi de faptul că unii votanţi consideră sistemul prea complicat.

Şi totuşi, planează în continuare suspiciuni chiar şi asupra acestui sistem dual. De exemplu, unii votanţi nu au încredere în faptul că acest sistem le asigură confidenţialitatea votului, deoarece este posibil ca sistemele să păstreze o legătură între identitate (votarea este permisă doar pe baza unei identificări, de obicei realizată printr-un card emis în acest scop) şi votul exprimat. Aici însă ajungem şi la una dintre problemele majore ale oricărui tip de vot electronic: corectitudinea softurilor pe care acestea se bazează. În mod uzual, există un număr de furnizori agreaţi - aflaţi în acerbă competiţie - iar accesul la sursele programelor (secrete de firmă) este permis doar unui număr restrâns de experţi. Aşa cum au demonstrat câteva studii realizate în Statele Unite după alegerile din 2000, numeroase erori de programare şi vulnerabilităţi în privinţa securităţii trec cu uşurinţă de aceste verificări şi este imposibil de estimat care au fost consecinţele în rezultatele alegerilor.

O alternativă radicală a fost adoptată în Australian Capital Territory (echivalentul australian a ceea ce este Washington D.C. în U.S.A.), unde autorităţile au iniţiat un proiect prin care sistemul electronic de votare a fost dezvoltat în regim open source (cu surse publice). Sistemul a fost verificat în 2001 prin comparaţie cu rezultatele numărătorii clasice iar acurateţea s-a dovedit perfectă.

Până la urmă, concluzia pare să fie "deocamdată nu". Dar sunt convins că voi trăi zilele în care voi putea vota de pe calculatorul meu de acasă. În cantonul elveţian Geneva, unde se desfăşoară numeroase consultări plebiscitare, funcţionează un sistem de e-voting prin care cetăţenii pot vota prin Internet, de pe orice computer. Cei care optează pentru această comodă variantă primesc prin poştă întreaga documentaţie privind obiectul votului şi nu trebuie decât să răzuiască un spaţiu de pe copertă (ca la loz în plic) pentru a afla o parolă care, împreună cu anul naşterii, îi va permite accesul securizat la sistemul de votare şi va evita voturile duble.