Nu ştiu cine a fost cel care a deturnat primul sensul
cuvântului "virtual" pentru a-l putea alătura lucrurilor din sfera
Reţelei. Cert este că termenul a prins iar lumea a ajuns să
vorbească la modul firesc despre "spaţiu virtual", apoi despre
"realitate virtuală". Desigur că sintagma - dincolo de
semnificaţia ei strict tehnică - este nu doar contradictorie
(virtualul este doar o realitate potenţială) ci şi
înşelătoare, pentru că sugerează oarecum că am avea
de-a face cu două realităţi. Iar alăturându-le, realitatea
virtuală păleşte în faţă "realităţii reale"
şi tinde să-şi piardă consistenţa...
V-am încurcat, nu-i aşa? De fapt, ceea ce vreau să
spun este că realitatea Reţelei este, pur şi simplu, realitate.
Astăzi pare un truism, dar nu a fost întotdeauna aşa. Reţeaua nu
este decât un nou mediu, un nou teritoriu ce se cerea cucerit. Iar istoria
acestei cuceriri nu este cu nimic mai prejos decât cea a cuceriri Vestului
Sălbatic. O istorie presărată cu episoade eroice şi că
căderi spectaculoase, marcată de confruntări între valurile
succesive de cuceritori.
Ca întotdeauna, comunităţile de "colonişti"
au fost primii sosiţi. Pionierii Internetului şi-au marcat teritoriile
şi au format comunităţi virtuale, dintre care The Well ar
merita un capitol propriu. Artiştii, cu atracţia lor
irezistibilă spre noi medii de expresie, au venit şi ei. Una dintre
primele comunităţi artistice din Web s-a numit etoy. Faptul
că gruparea s-a format la Zürich poate că este întâmplător, dar
rămâne semnificativ. Tot aici a luat fiinţă la începutul
secolului 20 mişcarea Dada, iar caracterul anarhist şi avangardist al
acesteia răzbate în spiritul de frondă al celor de la etoy. Viziunea
lor artistică - net.art - este greu de descris, datorită lipsei
precedentelor. Poate un soi de happening în spaţiul Reţelei,
care să şocheze şi să anuleze distanţa dintre
artă şi viaţa de zi cu zi. Mijloacele lor artistice sunt mai
degrabă tehnice, artistul este un soi de hacker iar unul dintre sloganuri
spune: the popstar is the programmer is the architect is the designer is the
manager is the system is etoy.
Unul dintre primele proiecte a fost "Digital Hijack"
(deturnare digitală) şi a presupus analiza softurilor din spatele
motoarelor de căutare din Web pentru a determina metodele prin care este
stabilită importanţa paginilor indexate. Au creat apoi un robot
software (numit Ivana) care furniza motoarelor de căutare informaţii
false despre mii de pagini web - la fel de false - create de etoy, care
apăreau ca semnificative, astfel încât cei care le urmau erau
"capturaţi" şi trimişi pe situl Digital Hijack. Aici erau
întâmpinaţi de un manifest pentru eliberarea celebrului hacker Kevin
Mitnick. Proiectul a durat trei luni şi au fost deturnaţi circa un
milion şi jumătate de vizitatori.
Derbedei şi anarhişti? Poate, dar aşa au fost
taxaţi toţi avangardiştii... etoy a căpătat
notorietate în lumea artei electronice (chiar şi premii prestigioase)
şi a iniţiat un nou proiect. O imensă parodie a lumii
afacerilor, un joc despre "identitatea corporatistă", o farsă
financiară: au creat o companie absurdă, care nu producea nimic
altceva decât... proprietate asupra brandului Etoi.com. Certificatele de
proprietate, fiecare unic, constau în postere montate în aluminiu, fiecare
conţinând un cip java cu informaţii despre deţinător.
Cancelarul Austriei, Viktor Klima, a fost primul care a cumpărat o "parte
socială", devenind etoy.shareholder.
Proiectul celor de la etoy nu era un simplu exerciţiu
de imaginaţie. America corporatistă descoperise Web-ul ca mediu de
afaceri şi se afla în plină euforie a comerţului electronic.
Epoca Dot Com reprezintă tentativa business-ului de a cuceri Vestul
Sălbatic al Reţelei, colonizat deja de comunităţi gata
să-şi apere teritoriile. Conflictul era inevitabil.
Şi a izbucnit... Din "incubatorul de afaceri" Idealab -
creat de Bill Gross - s-a născut firma eToys, specializată în
vânzarea on-line a jucăriilor pentru copii, pe care frenezia
investitorilor a transformat-o instantaneu într-o afacere de miliarde de
dolari. Situl de vânzări s-a numit, fireşte, etoys.com iar coliziunea
numelor a produs confuzie. Era o dispută a brandurilor şi - în numele
celor 55 de milioane de dolari cheltuiţi pentru a-şi impune marca -
eToys a făcut pasul care avea să se dovedească fatal: a dat în
judecată pe etoy, deşi numele domeniului acestora a fost adjudecat cu
mult înainte ca eToys să ia fiinţă. Controversa legală este
prea puţin interesantă în comparaţie cu aspectele culturale,
etice şi politice implicate. Printre acuzele aduse lui etoy se
numărau: concurenţă neloială, deturnare de marcă,
fraude de securitate, operaţii de bursă ilegale, conţinut
pornografic, comportament agresiv şi activităţi teroriste.
Ceea ce a urmat s-a chemat TOYWAR. Între noiembrie
1999 şi decembrie 2000, etoy a atras de partea sa 1798 de activişti,
artişti, avocaţi, jurnalişti şi celebrităţi din
întreaga lume, pe care i-a numit "agenţi". Aceştia au format o "armată
de jucărie" acţionând ca un roi de albine şi atacând eToys pe
toate fronturile, de la cel juridic până la cel mediatic. Au luat
fiinţă peste 250 de situri de protest, peste 300 de articole (în New
York Times, Wall Street Journal, Le Monde, CNN etc.) au prezentat cazul şi
numeroase comunităţi din întreg Internetul s-au alăturat
mişcării.
Când eToys şi-a retras acuzaţiile, preţul
acţiunilor sale scăzuse la 15 dolari - de la 65 de dolari în ziua
intentării procesului. Se poate spune că TOYWAR a fost cea mai
scumpă reprezentaţie artistică a tuturor timpurilor: a costat nu
mai puţin de 4,5 miliarde de dolari. Plătiţi de eToys.
Ironia finalului este grandioasă. Cei 1798 de
"agenţi" au fost recompensaţi de etoy cu părţi sociale,
devenind etoy.shareholders - adică proprietari ai unui brand
celebru. Câteva luni mai târziu, întreaga piaţă a dot-com-urilor s-a
prăbuşit, iar ceea ce a ieşit la lumină a fost că tot
ce acţionarii deţineau nu era decât abur: proprietate asupra unor
branduri fără valoare.
Semnificaţiile acestui episod sunt multiple, dar poate
e mai bine să nu încerc să le pun în evidenţă. Mă voi
mulţumi doar să trag concluzia că uneori "realitatea
virtuală" e mai reală decât "realitatea concretă".
