De
curând, webul a fost bântuit de un val de zvonuri despre
iminenta lansare a serviciului
de televiziune prin internet Joost. Până la urmă s-a vădit
că a fost doar o nouă versiune beta, de data aceasta deschisă unui
public mai larg, pe bază de invitaţii. De fapt,
a fost mai degrabă un exerciţiu de publicitate menit să atragă
atenţia asupra unui anunţ cât se poate de
serios: Joost a încheiat noi acorduri cu importanţi furnizori
de conţinut, printre care şi CNN. Astfel, Joost se poate deja lăuda
cu un amplu portofoliu de programe -- de la Viacom, Warner
Music Group, CBS etc. -- şi
cu acorduri de publicitate cu numeroase companii, printre care
Coca-Cola, Nike, Microsoft, P&G, Sony şi Visa.
Am
mai vorbit adesea despre Joost,
aşa că nu voi mai insista asupra meritelor tehnice ale
serviciului. Acordurile cu importante
reţele de televiziune şi cu furnizori de publicitate sugerează că
firma scandinavă a reuşit să convingă în privinţa
modelului de afaceri şi se pare că toate părţile se arată
mulţumite. Inclusiv publicul, care nu doar
că se va bucura de o ofertă care are şanse să devină din ce în
ce mai largă, ci va avea
pentru prima dată şansa să-şi "personalizeze"
televiziunea. Este şi aici un
exemplu de "coada
lungă", adică
posibilitatea de a agrega audienţe semnificative în jurul unui
conţinut considerat de mică valoare comercială de televiziunea
tradiţională. Un exemplu îl poate reprezenta segmentul
filmelor documentare. Ce se întâmplă însă dacă
pe mine, de exemplu, mă interesează olăritul şi găsesc un
documentar care pare foarte interesant dar este, să zicem, în
limba armeană? Aici intervine rolul comunităţii utilizatorilor
-- numeroase în web -- care poate realiza titrarea
în limbi de largă circulaţie, care se integrează
nativ în sistemul Joost.
Ar
mai fi un avantaj important: Joost este ieftin.
Dacă sistemul atinge repede masa critică de utilizatori (ceea ce
pare tot mai probabil), pentru un canal de televiziune care vrea
expunere prin internet va fi mult mai rentabil să apeleze la Joost
(chiar dacă vreo câteva procente din încasările din
reclamă vor fi reţinute de operatorul reţelei) decât să-şi
construiască propriul său sistem de webcasting. S-ar putea spune
că, practic, Joost nu are concurenţă la ora actuală. De unde ar
putea veni ameninţările?
Se
pare că de la bătrânul şi clasicul download. Mai precis
BitTorrent, care şi-a dovedit calităţile în vehicularea
volumelor mari de date, mai cu seamă în cazul filmelor. Se
poate obiecta că BitTorrent este
eficient doar în cazul resurselor foarte căutate, ceea ce
anulează avantajul diversităţii. Însă de curând trei
cercetători americani au inventat o tehnică numită SET
(Similarity-Enhanced Transfer)
care a reuşit să aducă sporuri de viteză de până la 500%,
tocmai în cazul resurselor mai puţin căutate (adică cele din
"coada cea lungă").
O altă obiecţie o reprezintă faima proastă care i se trage din
vehicularea ilegală de conţinut sub copyright. Însă
şi în această privinţă apar semne de schimbare: BBC îşi
distribuie numeroase emisiuni TV prin acest protocol iar unele
companii intenţionează să creeze servicii comerciale legale prin
BitTorrent, pe bază de abonament.
Acesta
este deci contextul în
care o tânără firmă israeliană numită Hiro Media a lansat
un concept şi o tehnologie extrem de ambiţioase: download
video suportat prin publicitate. Simplitatea idei este dezarmantă:
de fapt BitTorrent (şi sistemele de partajare de fişiere
peer-to-peer în general) reprezintă o metodă de distribuire
extrem de eficientă (şi practic gratuită), pe care furnizorii de
conţinut o demonizează în loc s-o monetizeze prin
publicitate. Tehnologia celor de la Hiro permite inserarea în
conţinutul video a spoturilor publicitare astfel încât
-- n-o să vă placă
-- nu pot fi şterse şi nici
nu pot fi "sărite"
cu fast-forward. Dar e mai mult de atât: spoturile nu
sunt decât nişte marcatori care cheamă dinamic spotul
propriu-zis, care va fi
individualizat: doua persoane care descarcă acelaşi conţinut au
şanse mari să vadă spoturi (interactive!) diferite.
Advertizerii au şansa
să-şi actualizeze conţinutul, să conducă campanii diverse în
funcţie de localizare sau de publicul ţintă şi să măsoare
precis expunerea. Proprietarii
conţinutului pot să-şi
valorifice pe termen lung materialul
fără cheltuieli suplimentare, iar publicul se va bucura de
gratuitatea tipică oricărei televiziuni comerciale.
Sună
chiar bine. Mărturisesc
că au început să mă irite filmele fără publicitate
inserată...
