Este interesant modul în care industria divertismentului a reacţionat în faţa provocărilor tehnologiei. Aproape întotdeauna noile tehnologii au fost receptate ca ameninţări la adresa unui aranjament profitabil pe care interesul marilor trusturi îl voiau păstrat cu orice preţ. Şi tot aproape întotdeauna, aceste blamate tehnologii s-au dovedit salvatoare pentru industriile bazate pe copyright -- e suficient să ne gândim la casetele audio şi video, la CD-uri şi DVD-uri. În faţa primelor casete video, reprezentanţii studiourilor hollywoodiene erau îngrijoraţi de faptul că deţinătorul casetei putea urmări de mai multe ori filmul şi au cerut un mecanism care să blocheze banda odată derulată, astfel încât pentru deblocare să se poată pretinde o nouă taxă. Dar nici asta nu era suficient, pentru că nu se putea încasa taxa pentru fiecare spectator... Astăzi pare ridicol, însă putem recunoaşte un tipar: întotdeauna tentaţia iniţială este de a aplica noilor tehnologii modelul tradiţional. În acest caz e vorba de sala de cinema, dar putem recunoaşte acelaşi fenomen şi în cazul primului val de magazine on-line.

Epopeea muzicii în internet este plină de învăţăminte. Tehnic, fenomenul "piratării" materialului sub copyright poate fi limitat (nu stopat) doar cu preţul îngrădirii unor libertăţi perfect legitime ale utilizatorilor -- de unde şi vrajba stârnită de sistemele DRM (Digital Rights Management). Pe de altă parte, partajarea muzicii în reţele peer-to-peer (P2P) – începând cu Napster şi continuând cu multe altele, printre care şi Kazaa -- a deschis apetitul utilizatorilor pentru acest mod de distribuţie şi, în mod aparent paradoxal, a stimulat vânzările legale deoarece a permis utilizatorilor să "guste" înainte de a cumpăra. A fost nevoie de intuiţia celor de Apple pentru a remarca tiparele comportamentale ale consumatorilor şi a inventa practic un nou model de distribuţie: piesă cu piesă, la tarif egal. Astfel, iTunes Store a reuşit să vândă online peste două miliarde de piese.

Într-un fel, putem spune că "piraţii" au furnizat industriei muzicale un nou model şi o nouă sursă de venituri. Dacă pornim de la preţul de un dolar pe piesă şi o medie de zece piese pe un CD, ajungem cam la preţul din magazin în condiţiile în care costurile distribuţiei online sunt cel puţin cu un ordin de mărime mai mici. Dar piraţii au mai făcut ceva: au dezvoltat în tot acest timp tehnologiile de distribuţie P2P. Aici merită să ne întoarcem puţin la Kazaa şi la creatorii săi -- suedezul Niklas Zennström şi danezul Janus Friis -- care au inventat un protocol prin care transferul fişierelor între două computere folosea serviciile unor sisteme intermediare. Ideea lor a fost preluată şi de Bram Cohen pentru protocolul BitTorrent, care sparge fişierele în bucăţi iar receptorul descarcă bucăţile nu doar de la sursă ci şi de la computerele care le-au descărcat deja, astfel încât viteza de transfer creşte cu cât fişierul este mai căutat. Este uşor de remarcat că cele două metode sunt oarecum complementare: prima se pretează mai bine la fluxuri constante de biţi iar a doua la volume mari. Nu întâmplător Zennström şi Friis au creat sistemul de telefonie online Skype, în vreme ce BitTorrent este responsabil pentru peste 50% din întregul trafic din internet.

Desigur că reţelele de telefonie sunt furioase pe Skype iar mogulii divertismentului pe BitTorrent (pentru că, evident, marea majoritate a traficului îl reprezintă filmele). Ceea ce le scapă din nou -- mai ales celor din urmă -- este că de fapt aici ar putea fi sâmburele unei uriaşe afaceri: televiziunea prin internet. Zennström şi Friis şi-au pus la bătaie experienţa în reţele P2P şi cei 2,6 miliarde de dolari obţinuţi de la eBay pentru Skype şi în doar un an au pus la punct un sistem de televiziune prin internet numit Joost, care a fost lansat în fază beta pe 16 ianuarie 2007. Nu doar că imaginea este comparabilă cu cea a televiziunii clasice, dar sistemul înglobează multe caracteristici ale web-ului, printre care chat, căutarea programelor, recomandări, notarea programelor etc. Atracţia maximă: e gratuit, iar publicitatea va fi minimală. Ideea esenţială este că minutul de publicitate pe oră va fi personalizat în funcţie de spectator, ceea ce-i sporeşte imens valoarea. Din nou ne vom negocia o parte din intimitate.

În timp ce închei acest articol, ascult prin internet direct de la radio BBC o emisiune de jazz difuzată live aseară târziu. Mâine îmi voi putea poate alege filmul de la ora zece. La ce oră vreau eu.