Banca al cărei client sunt de mulţi ani mi-a pus la dispoziţie anul trecut un sistem de e-Banking. Aceasta a fost vestea bună. Vestea proastă a fost că sistemul nu funcţiona decât sub anumite versiuni de Internet Explorer, care la rândul lor rulau doar sub Windows. La vremea respectivă obişnuiam să folosesc în mod curent mai multe sisteme de operare, dar nici unul nu corespundea cerinţelor. Serviciile bancare prin internet sunt extrem de utile, aşa că am fost pus într-o ciudată dilemă: schimb sistemul de operare sau schimb banca? Banca fiind un jucător comercial pe o piaţă concurenţială, am avut din fericire şi cea ce-a doua alternativă. Ce se întâmplă însă în situaţia în care instituţii ale administraţiei statului îmi impun condiţii privind tehnologiile pe care aleg să le folosesc? Evident, aici nu prea pot opta pentru o altă administraţie, aşa că nu-mi rămân decât două variante: să mă conformez sau să protestez. Admit că orice instituţie poate să-şi aleagă soluţiile informatice pe care le consideră cele mai potrivite şi că aceste instituţii pot utiliza pentru a comunica între ele formatele şi protocoale asupra cărora au căzut de acord, însă dacă un organism public vrea să comunice cu mine folosind formate proprietare atunci situaţia se schimbă. Nu doar că astfel îmi impune să cumpăr anumite programe, limitându-mi libertatea de alegere şi influenţând piaţa, dar este şi o chestiune de respect şi de o oarecare "corectitudine politică". Or administraţia publică de la noi nu pare încă preocupată de aceste aspecte.

Există două direcţii ale schimburilor de date între administraţie şi societate. Cred că administraţia are obligaţia de a furniza societăţii informaţiile publice în forme care să corespundă unor standarde deschise, astfel încât să poate fi utilizate în sistemele informatice. Din păcate, încă nu se întâmplă aşa. Mai întâi, persistă o păguboasă secretomanie, astfel încât până şi unele nomenclatoare şi codificări sunt fie de negăsit, fie sunt furnizate în formate de prezentare (PDF sau HTML). De exemplu, rezultatele recensământului din 2002 sau codificările medicale CIM. Spre comparaţie, informaţiile similare sunt disponibile în cele mai multe ţări în formate diverse, de la cele mai simple (CSV) până la cele mai detaliate. Doriţi coordonatele geografice ale localităţilor din România? Le veţi găsi pe un sit american, earth-info.nga.mil, deşi datele sunt cu siguranţă furnizate de administraţia românească. Nomenclatorul poştal a fost furnizat pe CD, dar într-o bază de date protejată, însoţită de un program opac care permite doar căutări. Exemplele pot continua.

Direcţia inversă, de la societate spre administraţie, este încă şi mai problematică. Deşi s-au făcut unele progrese -- unele instituţii acceptă acum şi CD-ROM-uri, nu doar dischete -- până la e-Government calea e lungă. Un prim aspect este utilizarea pe scară largă a formatelor proprietare (în multe cazuri DBF), cu consecinţele pe care le-am evocat mai sus. Pe de altă parte, o mare parte din administraţie nu pare să fi aflat că imensa majoritate a agenţilor economici utilizează sisteme informatice de evidenţă, aşa că furnizează cu generozitate programe (doar Windows, evident) pentru culegerea manuală a datelor ce trebuie raportate. De cele mai multe ori fără nici o posibilitate de import şi, în unele cazuri, necesitând utilizarea unor componente de software proprietar (cum s-a întâmplat în cazul Casei Naţionale de Pensii, unde programul furnizat necesita biblioteci Visual FoxPro). Un exemplu recent oferă Ministerul Sănătăţii, care a furnizat un program de raportare pentru programul naţional de evaluare a stării de sănătate. Perfect opac şi fără posibilităţi de import de date, aşa că centrele medicale angajate în program au consumat resurse importante pentru a culege date de pe mii de buletine de analize, deşi datele se aflau în sistemele informatice proprii. Însă chiar şi posibilitatea de import (promisiune neonorată încă de Ministerul Sănătăţii) este inoportună, câtă vreme datele ar fi putut fi raportate direct, într-un format simplu şi precis.

Un pas înainte a făcut Ministerul Muncii, care a ales soluţia corectă pentru evidenţa salariaţilor: raportarea online în format XML. Că aplicarea a fost defectuoasă, începând de la specificarea incorectă a formatului, e altă poveste. Dacă administraţia publică vrea cu adevărat să comunice eficient şi civilizat cu o societate din ce în ce mai informatizată, trebuie să adopte standarde şi formate publice şi deschise.