Zilele trecute cineva a postat într-un grup de discuţii la care obişnuiesc să particip o referinţă la o pagină de blog care prelua, la rândul ei, o înregistrare video a prezentării susţinute de Clay Shirky la conferinţa "Web 2.0 Expo" care s-a desfăşurat la San Francisco la sfârşitul lunii aprilie. Oricât de banal ar fi faptul, el este ilustrativ pentru un nou tipar al utilizării internetului. La modul formal, chiar fraza în care am relatat întâmplarea cuprinde câţiva termeni esenţiali: grup, blog, link, video, web 2.0. Dar e ceva mai mult, pentru că e vorba de a "partaja" o resursă (sharing), adică de a oferi un conţinut considerat valoros unui grup de oameni potenţial interesaţi. De aici încolo putem vorbi de efectul de reţea, pentru că cel puţin o parte dintre membrii grupului au trimis mai departe referinţa sau au postat-o în alte grupuri sau bloguri, astfel încât şansele de a ajunge la majoritatea celor interesaţi de subiectul prezentării cresc exponenţial. Tiparul "caut informaţia în web" tinde să fie răsturnat: informaţia din web mă caută pe mine.

Cum s-a ajuns aici? Se poate vorbi de o scădere substanţială a costurilor (financiare şi tehnologice) necesare constituirii grupurilor şi apariţia unor instrumente eficiente pentru gestionarea lor. Dar această evoluţie vine în întâmpinarea unei cerinţe: publicul vrea să participe, vrea să se implice, vrea să producă ceva şi să împărtăşească ceva, fie şi doar idei sau resurse informaţionale. De fapt, foarte mulţi utilizatori ai internetului acţionează ca nişte editori: selectează informaţie, o "împachetează" şi o distribuie mai mult sau mai puţin direcţionat. Spre deosebire de media tradiţionale, web-ul este un mediu care-l cuprinde pe receptor, îl implică şi îi dă şansa să acţioneze asupra conţinutului pe care îl poartă. Desigur, această implicare a publicului necesită un anumit consum de timp şi de efort, care se recuperează atât de rar încât putem să considerăm că aceste resurse sunt "partajate" la rândul lor în mod dezinteresat. Şi astfel ajungem la prezentarea lui Clay Shirky de la care am pornit, care susţine că proiectele colaborative mai mari (Wikipedia, Linux etc.) sau mai mici (nenumărate) au la bază un surplus cognitiv şi de timp liber pe care societatea nu le poate valorifica în forme instituţionalizate. Exemplul reprezentativ este Wikipedia, care, în ansamblu ei, reprezintă o investiţie de circa 100 de milioane de ore de gândire umană -- o aproximaţie la nivel de ordin de magnitudine.

Despre Clay Shirky ştiam puţine. El este cel care a lansat ideea "Lazy Web", care spune că dacă ai o idee pe care o doreşti materializată (dar eşti prea leneş ca s-o faci), e suficient să o lansezi pe web şi cineva se va găsi s-o pună-n practică. Chiar dacă pare o simplă butadă, şi aici regăsim ideea surplusului cognitiv, a cărui origine Shirky o caută pe la mijlocul secolului trecut, când creşterea economică şi dezvoltarea tehnologică au deschis posibilitatea ca majoritatea populaţiei să lucreze doar cinci zile pe săptămână câte opt ore, astfel încât oamenii au fost puşi în situaţia de a gestiona o resursă cu care nu erau obişnuiţi: timpul liber. Din fericire, tot atunci a apărut televiziunea iar Clay consideră sitcom-ul "lubrifiantul social" care a funcţionat în sensul scăderii nivelului de "febră cognitivă", care altfel ar fi riscat să supraîncălzească întreaga societate. Calculul lui Shirky este ameţitor: populaţia conectată la internet a planetei petrece circa un trilion de ore în faţa televizorului într-un an. Dacă consumul TV s-ar reduce doar cu un procent, ar elibera un surplus cognitiv capabil să realizeze 100 de proiecte de dimensiunea Wikipediei în fiecare an. Schimbări mici pot conduce la efecte uriaşe.

Ultima carte a lui Clay Shirky -- Here Comes Everybody: The Power of Organizing Without Organizations -- tratează efectele pe care interacţiunea informală în grupuri largi facilitată de internet le poate avea în viitorul societăţii, ilustrând cu exemple etapele procesului, de la partajare, conversaţie, colaborare şi până la acţiunea colectivă. Însă exemplul cel mai savuros l-a oferit în finalul prezentării de la Web 2.0 Expo: tatăl şi fiica sa de patru ani urmăreau un film pe DVD când fetiţa se ridică şi începe că caute ceva în jurul ecranului. Ce faci acolo? Minunat răspunsul: "Caut mausul!". Concluzia lui Shirky este că un produs media care ne este destinat şi nu ne include este deja vetust. Vrem să participăm, să interacţionăm, să contribuim cu surplusul nostru cognitiv.