Textul scris este extrem de concis. Combinarea
celor câteva zeci de semn care reprezintă literele şi punctuaţia
poate transmite o cantitate enormă de informaţie în vreme ce costurile
legate de stocare şi transfer sunt minore. Am văzut pe un CD cu
capacitate de 600 MB textul complet a nu mai puţin de 600 de
cărţi, plus înregistrări audio, imagini şi programe de
indexare şi regăsire. Pare rezonabil să considerăm o
capacitate de o mie de cărţi per CD -- fără să mai
luăm în calcul posibilităţile de compresie, care ar multiplica
numărul de câteva zeci de ori. Ne-ar trebui mulţi ani să citim
totul. În schimb, pe acelaşi CD încap vreo 45 de minute de film la o
calitate rezonabilă. Desigur că se poate jongla cu această
proporţie. Dacă citesc "pe cerul albastru plutesc nori albi", mintea
mea va face apel la memorie şi va "forma" imaginea, în vreme ce
informaţia vizuală echivalentă va ocupa de sute de mii de ori mai
mult spaţiu.
Acest raport este extrem de important în
ecuaţia economică şi tehnologică a internetului. Până
de curând, reţeaua transporta preponderent informaţie text şi
imagini statice. Din punctul de vedere al furnizorului de internet (ISP),
afacerea este să cumpere o anumită capacitate de transport prin
internet, pe care o vinde clienţilor săi împreună cu serviciile
adiacente, iar eficienţa vine de numărul de clienţi care partaja
accesul la internet. Câtă vreme informaţia vehiculată este text
şi imagine, numărul de clienţi poate fi foarte mare, pentru
că cea mai mare parte a timpului citim informaţia descărcată
-- foarte concisă, după cum ziceam. Însă ce se întâmplă când
informaţia devine preponderent video? Este evident că volumul informaţiei
vehiculate va creşte exponenţial iar televiziunea prin internet va
însemna că, aproape sigur, voi descărca de câteva zeci de ori mai
multă informaţie decât acum. Mai mult, există segmente orare --
seara, evident -- când majoritatea utilizatorilor sunt conectaţi la fluxuri
video, ceea ce va pune o presiune enormă pe ISP, care va trebui să
cumpere de câteva zeci de ori mai multă capacitate de transport prin
internet. Care este scumpă şi implică în plus costuri
suplimentare de redistribuire.
Însă nici capacitatea de transport a
"coloanei vertebrale" a internetului nu este nelimitată, aşa că
televiziunea prin internet riscă să provoace o criză a
lărgimii de bandă nu doar la nivelul furnizorilor de acces, ci şi
la nivel global. Despre modul cum va putea fi depăşită
această criză se vorbeşte din ce în ce mai mult în ultima vreme.
În rubrica sa de la PBS, Bob Cringely şi-a făcut un obicei din a
imagina scenariile posibile pentru evoluţia tehnologiilor iar problema
lărgimii de bandă îi oferă şansa unor speculaţii
interesante. Protagonistul primei variante este Google, care nu doar că a
achiziţionat în ultimii ani o cantitate importantă de "dark fiber"
(fibră optică trasă dar nefolosită), dar controlează --
după unele surse -- mai multă fibră de reţea decât oricare
altă companie sau organizaţie. La asta se adaugă centrele de
date tot mai numeroase pe care le amplasează de preferinţă în
locaţii aflate în apropierea surselor de energie ieftină
(hidrocentrale sau centrale nucleare). Dacă evoluţia din Carolina de
Sud -- unde se estimează că dispune de un server pentru fiecare 40 de
utilizatori de internet -- va continua, Google s-ar plasa în postura de
stăpân al internetului, deoarece furnizorii locali vor fi obligaţi
să apeleze la el ca intermediar. Practic, nu se va şti care biţi
circulă prin internet şi care prin fibra controlată de Google.
Dar există şi o altă
posibilitate, bazată pe costul infim al traficului local -- care de regulă
nici nu este taxat de ISP -- în combinaţie cu traficul peer-to-peer (P2P),
care tinde să reprezinte majoritatea absolută a transferurilor în
reţea (doar BitTorrent reprezintă deja 60% din traficul internet). În
condiţiile în care furnizorii locali s-ar conecta între ei evitând
backbone-ul internet, ar putea direcţiona pe această
legătură traficul P2P, care ar deveni astfel local şi ar
scădea substanţial necesarul de lărgime de bandă prin
internetul propriu-zis. Iar cum una dintre cele mai promiţătoare
soluţii de televiziune prin internet -- Joost -- se bazează pe
tehnologii P2P, alternativa este atrăgătoare.
Desigur, sunt doar scenarii posibile. Ceea ce
însă sare în ochi este faptul că ambele pun în joc reţele
paralele internetului "oficial". Există oare posibilitatea unei
rezolvări care să păstreze unitatea reţelei? Da, dar ar fi
radicală: un nou protocol, anume pentru video.
