Hackerul este un fel de haiduc al erei digitale. Dacă enunţul pare cam aspru, putem să explorăm puţin similitudinile şi să constatăm că asupra ambilor este proiectat un dublul statut. Pe de-o parte sunt plasaţi de "establishment" în zona fărădelegii iar pe de altă parte sunt aureolaţi de o anumită simpatie populară. Ambii sunt învăluiţi de un atractiv mister şi sunt în acelaşi timp personaje asupra cărora planează un "dubiu etic".

Dar există, desigur, şi deosebiri. Dacă în cazul haiducilor epica populară a avut vreme să-şi impună mesajul şi să-i învăluie într-o lumină net pozitivă, în cazul hackerilor mass-media au împins lucrurile în direcţia opusă, neglijând total nuanţele. S-a ajuns la situaţii de-a dreptul hilare, în care escroci de duzină -- care comandau prin internet mărfuri pe care apoi nu le mai plăteau -- erau consideraţi în jurnalele de ştiri drept "hackeri".

Sensul tehnic al termenului "hack" a apărut în lumea electroniştilor şi desemna o rezolvare tehnică interesantă sau surprinzătoare. De aici a fost preluat în jargonul studenţilor, fiind consemnat mai întâi la Massachusetts Institute of Technology, unde o revistă studenţească din anii 60 relata un "hack" celebru: într-o noapte, un grup de studenţi a reuşit să urce o maşină a poliţiei pe domul clădirii principale a universităţii. În cele din urmă, termenul a fost acaparat de domeniul informaticii, răspândindu-se de la MIT la toate marile universităţi americane.

Printre programatori, un "hack" însemna fie o rezolvare extrem de elegantă şi succintă a unei probleme dificile, fie o improvizaţie ingenioasă dar nu tocmai ortodoxă ca metodologie. Cei care se remarcau prin astfel de soluţii erau numiţi hackeri şi se bucurau de un deosebit respect, fiind consideraţi o elită, un cerc select şi greu accesibil. Apariţia reţelelor -- BBS-uri şi internetul timpuriu -- le-a permis să se cunoască şi să comunice, astfel încât curând aveau să dezvolte o veritabilă sub-cultură, cu un jargon specific şi cu o etică ce valoriza în principal curiozitatea iscoditoare şi libertatea de a explora şi de a experimenta în acest univers informaţional care se năştea sub ochii lor şi cu aportul lor.

Fără îndoială că adesea curiozitatea şi explorarea au mers dincolo de limitele instituţionalizate, iar "victima" preferată a fost sistemul telefonic ("Ma Bell" nu se prea bucura de simpatie). În 1963 studenţii de la MIT au conectat un computer PDP-1 la sistemul de telefonie care lega MIT de Stanford şi, printr-un program ingenios, reuşeau să obţină linii pentru convorbiri interurbane. Chiar şi colaborarea dintre Steve Jobs şi Steve Wozniak avea să înceapă prin comercializarea clandestină a unui aparat care păcălea sistemul telefonic. Când internetul a pătruns în universităţile americane, accesul neautorizat la computere din reţea a devenit un sport destul de răspândit, însă benign din perspectiva consecinţelor. De altfel, tot hackerii erau cei care se ocupau cu depanarea breşelor în sistemele de securitate. Pe la mijlocul anilor 80 hackerii erau deja consideraţii "eroii revoluţiei informatice" iar sensurile termenului erau încă preponderent pozitive: programatori excepţionali, însă recalcitranţi în privinţa constrângerilor formale.

Anii 90 au adus răspândirea extrem de rapidă a calculatoarelor personale şi popularizarea internetului iar lumea hakerilor a devenit mult mai pestriţă. Atacurile şi vandalismele din Reţea s-au înmulţit iar consecinţele deveneau tot mai importante pe măsură ce internetul a devenit un mediu tot mai utilizat pentru business. Presa a atribuit în mod constant hackerilor toate actele de criminalitate informatică, ceea ce a avut ca efect deturnarea sensurilor tradiţionale ale termenului "hacker". O cauză a fost cu siguranţă ignoranţa multor jurnalişti în privinţa tehnologiei, astfel încât se pornea mereu de la ipoteza că orice ilegalitate în internet presupunea abilităţi tehnice excepţionale. De fapt, o bună parte a atacurilor se datorează unor aşa-numiţi "script kiddies" -- adolescenţi care utilizează tehnici şi programe dezvoltate de alţii (de multe ori experţi veritabili), fără să înţeleagă de fapt cum funcţionează acestea.

Dar, în comunitatea IT, hackerii se bucură în continuare de respect. Sunt de regulă programatori oneşti şi pasionaţi, care contribuie adesea la proiecte open source şi insistă asupra nuanţelor etice: spărgătorii sunt "pălăriile negre" (black hat hackers, sau crackers) iar experţii în securitate sunt "pălăriile albe" (white hat hackers).