Lucrând în ultima vreme la o serie de scurte prezentări
ale "vedetelor" tehnologiei informaţiei, am constatat cu oarecare
surprindere că mulţi dintre ei au fost în adolescenţă
radio-amatori. Unii, pasionaţi de electronică, şi-au construit
ei înşişi aparatura - Steve Wozniak e doar un exemplu. Aşa se face
că am ajuns să mă întreb dacă nu cumva radioul poate fi
considerat, într-un anume sens, strămoşul Internetului.
Poate că da, dacă ne gândim că în 1976 citizen's
band avea peste 30 de milioane de utilizatori în SUA, după care s-a
răspândit pe tot globul. Camionagii alungau monotonia nesfârşitelor
autostrăzi discutând cu colegii şi cu prietenii, uneori se legau noi
prietenii, poate chiar micii comunităţi...
Un fenomen interesant s-a petrecut la începutul anilor '80
în Japonia, o ţară în care emisia pe unde ultrascurte era (şi
încă este) strict controlată de guvern. La vremea aceea, Tokyo - cu
aproape zece milioane de locuitori - avea doar două posturi FM. Însă
reglementările admiteau folosirea fără licenţă a unor
emiţătoare FM de foarte mică putere (de regulă sub 100 de
miliwaţi), utilizate mai ales pentru jucării teleghidate sau pentru
conectarea fără fir a microfoanelor şi instrumentelor electrice
de staţiile de amplificare ale instalaţiilor de concert. Ideea unui
profesor pe nume Tetsuo Kogawa a fost să folosească astfel de
echipamente pentru a transmite emisiuni radiofonice.
Din primele teste a rezultat că unele astfel de aparate
reuşeau să acoperă o rază de circa o jumătate de
milă, rezultat explicabil şi prin faptul că receptoarele
evoluaseră foarte mult, depăşind estimările din anii '50
când au fost elaborate reglementările. Deşi o posibilitate
interesantă părea repetarea semnalului din aproape în aproape, Kogawa
a constatat că semnalul îşi pierdea repede calitatea, aşa
că a preferat să se adreseze unor zone de mică întindere,
înlocuind termenul de broadcasting cu narrowcasting.
Primul post s-a numit Polybuket şi emitea în campusul
universităţii. Kogawa, un comentator al culturii populare, a
popularizat ideea în diverse reviste sub numele de mini-FM. În scurt
timp au apărut o mulţime de astfel de staţii mini-FM, iar marii
producători de electronice - printre care Panasonic, Hitachi şi Sony
- au început să vândă emiţătoare special concepute pentru
mini-FM.
A fost un adevărat boom. Pe baza numărului de aparatelor
vândute, se estimează că într-un singur an au apărut în Japonia
peste o mie de posturi mini-FM. În campusuri studenţeşti, în blocuri
de locuinţe, în cafenele şi baruri, chiar şi în clădiri de
birouri, peste tot... Însă ideea lui Kogawa mergea mai departe: să
facă un radio comunitar şi, oarecum, bidirecţional.
Împreună cu foştii săi studenţi a înfiinţat Radio Home
Run, care emitea în zona centrală a oraşului şi, dată fiind
densitatea populaţiei în Tokyo, chiar şi pe o rază de o
jumătate de milă putea fi ascultat de mii de oameni. Se transmiteau
discuţii şi emisiuni muzicale, erau invitaţi vorbitori pe
diferite teme şi, mai ales, erau încurajaţi ascultătorii să
telefoneze, să viziteze postul şi chiar să vorbească,
să-şi exprime liber ideile.
Povestea fenomenului mini-FM mi se pare importantă
pentru că reprezintă o premieră. Pentru prima dată
costurile expunerii publice au scăzut într-atât încât mijloacele tehnice
au devenit accesibile omului de rând. Care, astfel, a căpătat o voce
publică. Pentru prima dată mass media înceta să devină
unicul mijloc de informare iar puterea politică sau economică a
încetat să mai deţină monopolul informaţiei publice.
Libertatea de expresie şi independenţa sunt
elementele comune ale fenomenului mini-FM şi ale Internetului.
Reţeaua însă are avantajul extinderii planetare şi a mediilor
diverse pe care le reuneşte.
Însă radioul n-a murit. Ba dimpotrivă, se poate
spune că îşi trăieşte, în Internet, a doua tinereţe.
Sute de posturi de radio emit prin Internet iar publicul acestor posturi
continuă să crească. Pentru mulţi dintre românii din lumea
largă, posturile FM transmise prin Internet sunt singura sursă de
informaţii "în direct" din ţară. Dar această formă de
radio nu este decât o simplă extensie a mediului tradiţional. Internetul
este un simplu mijloc de transport a semnalului şi nu schimbă cu
nimic esenţa radioului clasic.
Mult mai interesant îmi pare radioul transmis exclusiv prin
Internet, care, la altă scară, reeditează fenomenul mini-FM.
Tehnologiile de webcasting sunt încă destul de pretenţioase şi
impun anumite condiţii tehnice, dar cu siguranţă în câţiva
ani oricine va putea crea un post de radio independent în Internet. La ora
actuală, radioul din Internet este paradisul muzicii alternative, dar
ştirile, politica şi talkshow-urile devin tot mai prezente.
Cu siguranţă aţi ghicit ce urmează... Pe
măsură ce tehnologiile vor evolua, preţurile vor scădea
şi lărgimea de bandă va creşte, alături de sunet vom
putea primi şi imagini în mişcare. Adică televiziune. Până
la urmă, tehnologia de webcasting este aceeaşi ca în cazul radioului,
aşa că ne putem aştepta ca în câţiva ani televiziunea prin
Internet să devină o realitate curentă. Iar când costurile
emisiei vor deveni şi ele accesibile, o mulţime de posturi
"alternative" îşi vor face apariţia. Desigur, bugetele vor fi
modeste, imaginea nu va fi grozavă, decorurile cu atât mai puţin iar
nivelul multora va fi submediocru. Însă rolul lor va fi important,
deoarece existenţa lor nu va mai fi condiţionată de
audienţă, iar aceasta va demola principul celui mai mic numitor comun
care domină televiziunea actuală. Poate vom avea şi televiziune
de artă, poate vom avea şi televiziune underground, poate
copiii vor învăţa la şcoală să facă emisiuni de
televiziune...
Dar vor putea concura toate acestea cu video on demand ?
Eu aşa sper.
