Am avut odată şansa să asist pe viu la o prezentare susţinută de Larry Ellison -- şeful suprem al companiei Oracle. A fost fascinant. Atunci am prins şi sensul glumei care spune că singura diferenţă dintre Ellison şi Dumnezeu este că Dumnezeu nu se crede Larry Ellison. Nu credeam că o prezentare de business se poate transforma într-un veritabil show, în care protagonistul îşi poate controla audienţa ca un mare actor. Până la urmă e vorba de charismă. Unii o au, iar alţii nu -- de pildă, Bill Gates nu o are, deşi este o personalitate proeminentă. Dacă cineva din lumea tehnologiei îl depăşeşte pe Ellison la capitolul charismă, acela nu poate fi decât Steve Jobs, despre care Budd Tribble -- unul dintre colaboratorii săi apropiaţi la Apple şi Next -- spunea încă din 1981 că generează un "câmp de distorsiune a realităţii": în prezenţa sa realitatea devine maleabilă şi, astfel, poate convinge pe oricine de orice. Între timp termenul a prins în toată presa şi este adesea abreviat RDF (reality distortion field), fiind uneori aplicat la modul general, cu un sens apropiat de "capacitate de manipulare".

Uneori însă charisma implică şi riscul de a ridica aşteptările la cote nerezonabile. După ce anul trecut a fost lansat un produs revoluţionar, iPhone, la recenta conferinţă MacWorld -- cărei mulţi jurnalişti i-au schimbat numele în Jobfest -- lumea aştepta ceva încă şi mai spectaculos. Nenumărate bloguri şi reviste s-au avântat în predicţii şi speculaţii. Au circulat chiar transcrieri (evident, apocrife) ale prezentării ce avea s-o susţină Steve Jobs. În cele din urmă, scenariul anilor trecuţi (exceptând 2007) s-a repetat: Jobs a electrizat sala pe parcursul conferinţei, după care presa s-a arătat dezamăgită, preţul acţiunilor Apple a scăzut iar presa generalistă a tras concluzia că MacWorld a fost un eşec -- uitând însă şi de scăderea generală a bursei în ianuarie, şi de mişcările speculative obişnuite în jurul unui eveniment major. Abia după vreo două săptămâni, câteva voci autorizate -- printre care şi Walter Mossberg de la Wall Street Journal -- au venit cu câteva corecţii iar lumea a început să-şi reconsidere opiniile.

O primă observaţie se leagă de faptul că Jobs nu a vorbit la MacWorld nici despre faptul că portabilele Apple au atins o cotă de 20% pe piaţa americană, nici despre faptul că noul Mac Pro vine dotat în standard cu două procesoare Quad Core Xeon la 2,8 GHz, ceea ce-l face practic cel mai puternic PC din lume. De ce? Pentru că Jobs consideră mai important rolul lui Apple de a trasa tendinţe şi a impune mode, iar MacBook Air -- poate cel mai sexy computer produs vreodată -- exact asta se doreşte. Aşa cum ceea ce vezi pe catwalk nu vei vedea a doua zi pe stradă, noul MacBook Air este o poveste despre ceea ce va fi comun în viitorul mediu. Nu are port ethernet? Ok, totul va fi wireless. Nu are unitate de DVD? La ce bun, când totul (soft, muzică, filme) va veni prin reţea? Are disc de doar 80 GB? De ce să stocăm local tone de multimedia când avem opţiuni mai bune? La urma urmei e un notebook ultraportabil (nu un sub-notebook, cum greşit l-a catalogat presa), pentru cei care se vor trendy şi care, de regulă, au un desktop pe birou. Pentru ceilalţi, gama MacBook oferă toate opţiunile.

Dar mai e ceva: interfaţa tactilă, disponibilă printr-un touchpad de mari dimensiuni, este prima inovaţie importantă de la maus încoace. Un nou mod de a interacţiona cu un computer obişnuit. Să mai notăm că Apple a obţinut în ultimii ani numeroase brevete pentru tehnologii legate de ideea de "ecran tactil", unele dintre ele fiind deja aplicate la iPhone şi iPod Touch. În fine, merită amintit că una dintre opţiunile pentru MacBook Air este discul SSD (solid-state drive) de 64 GB, care este practic o memorie persistentă de gen flash, deci mică, uşoară, rapidă, cu componente fixe şi consum redus. Problema este că e foarte scumpă. Dar preţurile scad iar Apple pare să aibă deja toate ingredientele pentru a produce mult-aşteptatul "tablet PC". Merită să ni-l imaginăm: un ecran tactil de dimensiunile unei coli A4, cu afişare verticală sau orizontală, mai subţire decât MacBook Air, cântărind cam cât o carte, fără componente în mişcare, dotat cu wireless şi bluetooth, echipat cu MacOS X şi cu softuri de recunoaştere a scrisului de mână, totul la un preţ rezonabil.

Fără îndoială, un astfel de tablet PC este unealta de vis a oricărui student şi şansa lui Apple de a recuceri piaţa educaţiei, pe care a dominat-o cu două decenii în urmă.