Cu siguranţă, cea mai mare atracţie a
internetului o constituie caracterul global. Odată, conectat,
păşeşti într-o lume informaţională pe care o
împarţi cu miliarde de alţi utilizatori. Şi totuşi, în
anumite împrejurări, acest caracter public este mai degrabă un
impediment. Uneori ai vrea să poţi utiliza întreaga putere a
Reţelei într-un cadru mai restrâns, ferit de priviri indiscrete sau chiar
răutăcioase -- uneori chiar duşmănoase. Poate că e
vorba de chestiuni legate de business sau poate doar de chestiuni cu caracter
privat.
Aici intervine puterea
internetului, care constă în descentralizare. Spre deosebire de
reţeaua telefonică, centralizată, unde puterea este
concentrată în centru (în centrale) iar capetele (aparatul telefonic) au
funcţii extrem de limitate, internetul nu este decât o înţelegere
între capete, concretizată printr-un set de protocoale suprapuse.
Dacă eu şi prietenul meu din Noua Zeelandă ne înţelegem
aspra unui protocol propriu pe care-l implementăm pe baza celor care fac
internetul să funcţioneze (în speţă TCP/IP), avem propria
noastră reţea. Acest principiu elementar a născut o
întreagă industrie, în care cuvintele de ordine sunt securitate şi
confidenţialitate.
Poate cea mai
importantă încarnare a acestui model în domeniul afacerilor îl
reprezintă aşa-numitele "reţele virtuale private" (VPN -- Virtual
Private Networks). O explicaţie tehnică nu-şi are locul
aici, însă metafora este simplă. Pentru o firmă care are sedii
sau angajaţi în mai multe zone geografice şi care doreşte ca
informaţiile pe care le vehiculează să nu fie publice, varianta
construirii unei reţele proprii (de pildă folosind linii telefonice
închiriate) este nu doar scumpă ci şi inflexibilă. Alternativa o
constituie utilizarea internetului public doar pentru transportul datelor.
Pachetele de date care circulă prin reţeaua publică încapsulează
pachetele private (prin "tunelare"), acestea din urmă folosind protocoale
proprii pentru a susţine funcţii de autentificare, autorizare,
jurnalizare etc.
Rezultatul final este
că, din perspectiva utilizatorului, totul pare a se desfăşura
într-o reţea locală, indiferent dacă unele dintre computere sunt
în clădirea de peste drum sau pe un alt continent. Până şi
reţeaua telefonică internă se poate extinde prin VoIP în
reţeaua virtuală privată.
O altă tehnologie
din ce în ce mai populară o reprezintă reţele peer-to-peer
(P2P -- s-ar putea traduce "de la egal la egal"). Aceste reţele -- într-un
fel, tot "virtuale" -- folosesc la rândul lor internetul ca mediu de transport
şi implementează protocoale proprii, dar sunt mai simple şi mai
ieftine. Ideea este că fiecare calculator dintr-o astfel de reţea
este totodată server şi client. Utilizatorii desemnează zone de
stocare partajate pe discurile locale, care devin astfel resurse comune,
accesibile direct membrilor reţelei -- exact ca într-o reţea
locală.
Desigur, mare parte
dintre aceste reţele sunt publice: este suficient să instalezi un
program client şi devii membru al reţelei, astfel încât ai acces la
resursele partajate (de regulă fişiere). Din nefericire, aceste
reţele (de pildă Gnutella, Kazaa etc.) nu au o reputaţie
grozavă, deoarece se difuzează multe materiale sub copyright
(muzică, filme) sau cu caracter pornografic. Însă, evident, nu este
vina tehnologiei pentru scopul în care este utilizată.
Noul val de
aplicaţii P2P aduce o serie de noi caracteristici, printre care la loc de
frunte se află caracterul privat. O familie răspândită în cele
patru colţuri ale lumii îşi poate constitui propria reţea P2P
privată şi să-şi partajeze pozele prin aplicaţii
precum OurPictures sau ShareALot. Un grup de prieteni poate
recurge la Grouper pentru a conversa prin chat şi a partaja
fişiere în grup restrâns (nu şi cele muzicale, care însă pot fi
ascultate on-line). Qnext merge mai departe, furnizând şi
facilităţi pentru conversaţii audio şi chiar
teleconferinţe (plus un client de chat universal), ceea ce-l recomandă
şi în medii de business. Iar Groove -- realizat de Ray Ozzie,
creatorul lui Lotus Notes -- este destinat îndeosebi acestor medii, deoarece pe
lângă chat şi grupuri de discuţii furnizează şi
spaţii de lucru colaborative, fiind un adevărat "birou virtual" care
permite conlucrarea în timp real.
Aşadar, alături
de internetul public avem acum la dispoziţie şi reţele private.
Singura problemă este că între acestea din urmă trebuie să
alegem, pentru că -- evident -- sunt incompatibile. Iar până la un
client P2P universal mai avem de aşteptat.
