De curând a stârnit nişte valuri în internet şi în presă un mesaj al Părintelui Iustin Pârvu, referitor la introducerea unui sistem de marcare a documentelor de identitate cu un cip care stochează diverse informaţii personale, printre care şi unele cu caracter biometric. Desigur, stilistica mesajului poate părea exotică unei generaţi pentru care 666 este mai degrabă "The Number of the Beast", evocat de formaţii heavy metal, decât "Semnul Fiarei" din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Însă avertismentul pe care îl lansează este cât se poate de actual. Poate că acceptarea un astfel de sistem de "amprentare" nu înseamnă chiar să-ţi vinzi sufletul diavolului, dar e într-adevăr justificat să ne întrebăm dacă acest sistem aduce prejudicii demnităţii sau libertăţii noastre.

Tot agitaţie a produs şi legea care prevede obligativitatea operatorilor de servicii de comunicaţii de a păstra timp de şase luni o serie de date privind convorbirile telefonice şi mesajele vehiculate prin sistemele telefonice sau prin internet (log-urile, în limbaj tehnic). Deşi legea a fost votată de parlament la sfârşitul lui noiembrie (iar unii bănuiesc că această perioadă a fost aleasă tocmai pentru a trece neobservată), interesul publicului a tresărit abia zilele acestea, când legea a intrat în vigoare. Desigur, legea nu prevede stocarea conţinutului comunicării (ar fi şi greu, şi "curat anti-constituţional"), însă chiar şi aşa, reprezintă în mod evident o restrângere semnificativă a dreptului nostru la intimitate şi la confidenţialitatea pe care o credeam garantată pentru corespondenţa şi convorbirile private de orice fel (din păcate, româna nu are un echivalent convenabil pentru englezescul "privacy", căci despre asta este vorba aici).

În urmă cu câţiva ani, opinia publică a reacţionat destul de vehement la iniţiativa creării unui aşa-zis "Sistem Informatic Integrat" care să cuprindă informaţii despre toţi cetăţenii şi toate persoanele juridice din ţară. Chiar dacă atunci principalele obiecţii aduse de organizaţiile civice au fost de natură juridică şi procedurală (hotărârea guvernului nu a trecut prin parlament, controlul accesului la date nu era clar precizat etc.), opinia publică a receptat iniţiativa tot ca pe un atentat la viaţa privată. Pe bună dreptate, mai cu seamă în condiţiile anilor 2003-2004, deşi explicaţiile oficiale mergeau mai degrabă spre binefacerile reducerii birocraţiei prin reducerea redundanţei dintre diverse sisteme. Mai greu de explicat este de ce era nevoie şi de semnătura directorului SRI pe hotărârea în cauză.

Cam acestea sunt faptele şi întrebarea firească este dacă protestatarii sunt paranoici sau obiecţiile lor sunt justificate. Având în vedere protestele mult mai ample din alte ţări din zonă (Grecia şi Serbia în special) la reglementări similare, prima ipoteză pare exclusă. Pe de altă parte, faptul că în Statele Unite -- bastionul democraţiei şi libertăţilor individuale -- funcţionează sau sunt în curs de implementare proiecte asemănătoare, pare să sugereze contrariul. S-a argumentat că există legi (chiar şi în România) care reglementează clar regimul datelor personale şi că acestea exclud astfel de practici, însă ambele legi (676 şi 677 din 2001) prevăd excepţii legate de chestiuni care privesc "securitatea naţională". În plus, legiuitorul are şi justificarea că primele două reglementări de care am amintit nu sunt atât opera lor cât mai degrabă obligaţii pe care România le are în virtutea afilierilor internaţionale.

E greu de emis o judecată tranşantă în legătură cu echilibrul între securitatea tuturor şi libertăţile fiecăruia. Regulile conflictelor clasice au fost de mult abandonate iar terorismul este o ameninţare pentru toată lumea democratică. Poate că noi încă nu o simţim la fel de acut, dar dacă aliaţii noştri care au avut de suferit au decis că astfel de măsuri sunt necesare pentru a-şi proteja cetăţenii, se cuvine să le fim alături, pentru că trăim într-o lume globalizată (cel puţin în privinţa comunicaţiilor). Dar dreptate au şi cei ce atrag atenţia că renunţarea la libertăţile individuale (printre care şi dreptul la intimitate) care ne definesc civilizaţia este deja o victorie a terorismului, este o abdicare de la principiile care stau chiar la baza democraţiei.

Până la urmă, este democraţia periclitată de renunţarea la o părticică din libertatea individuală? Aici îmi pot permite să fiu mai tranşant: cu mult mai puţin decât de cei 73% dintre concetăţenii noştri care îşi doresc un regim autoritar.