Întrebat fiind de un reporter ce crede despre civilizaţia occidentală, se spune că Gandhi ar fi răspuns "I think it would be a good idea" (cred că ar fi o idee bună). Nu e greu de dedus din răspuns atât contextul politic al vremii cât şi un mic paradox: gluma fină, prin ricoşeu, este de fapt tipic englezească, deci occidentală. Cert este că replica a rămas celebră şi cu siguranţă că doar cu puţină vreme în urmă aş fi fost tentat s-o citez ca răspuns la o întrebare de genul "ce crezi despre posibilitatea de a fi plătit pentru articolele publicate într-un blog".

Între timp, această posibilitate a devenit o certitudine. E adevărat, doar pentru o minoritate din elita blogosferei, dar este de notorietate faptul că, prin audienţa uneori semnificativă pe care reuşesc s-o înregistreze, unele bloguri au devenit surse de venit. Există mai multe posibilităţi de a "monetiza" această audienţă. Pe de-o parte, există şansa afilierii la o publicaţie influentă, bloggerul devenind astfel un fel de jurnalist independent, eventual remunerat pentru contribuţiile sale. Celelalte două căi sunt legate de publicitate: fie obţinerea unor sponsorizări (care, desigur, vor fi marcate explicit în paginile blogului), fie publicitatea directă, prin bannere sau "anunţuri".

Se poate pune problema eventualei influenţe pe care banii câştigaţi o pot avea asupra articolelor postate şi, prin extensie, asupra atitudinii şi ideilor exprimate. Este foarte probabil că un blogger îşi va menaja sponsorul în articolele postate însă, pe de altă parte, audienţa blogurilor caută de fapt tocmai "prospeţimea" comentariilor, sinceritatea pe care publicistica personală o promite -- dar, bineînţeles, nu o garantează. Dacă vizitatorii blogului vor sesiza o atitudine părtinitoare este foarte probabil că vor reacţiona şi apoi se vor îndepărta. Acesta este motivul pentru care sistemele de publicitate contextuală sunt calea cea mai neutră: nu pot să ştiu niciodată ce anunţuri va plasa Google sau Yahoo în paginile mele, deci nu am nici o obligaţie faţă de advertizeri.

Era oarecum de aşteptat ca popularitatea în creştere a blogurilor să nască şi alte formule de a genera venituri. Cum varianta accesului plătit este sortită eşecului -- aşa cum experienţa presei tradiţionale transpusă în internet a demonstrat -- rămânea doar varianta "comercializări" prin forme mai directe de publicitate -- pentru că, dacă-i dăm crezare lui Chomsky, acesta este business-ul presei: să vândă o audienţă unor furnizori de mesaj (de regulă publicitar, uneori politic). Varianta care este experimentată acum se numeşte "pay per post" şi funcţionează exact aşa cum sugerează denumirea: bloggerul este plătit pentru fiecare articol postat. Ar fi prea frumos să fie doar atât şi să nu existe nişte "mici inconveniente".

Situl cel mai vizibil în acest domeniu nou este chiar PayPerPost.com iar afacerea este definită ca un loc de întâlnire între cei care au nevoie de expunere (pentru o companie, un sit web, anumite produse etc.) şi bloggerii care sunt dispuşi să scrie despre asta. Adevertizerul anunţă reţelei de bloguri afiliate o serie de "oportunităţi" -- adică ce anume vrea să promoveze şi cât plăteşte pe un articol -- iar de aici încolo mesajul publicitar este creat de bloggeri, prin articolele pe care le postează. Ideea principală este că astfel mesajul este "difuzat" în blogosferă (prin numeroasele metode de interconectare şi agregare), este indexat de motoarele de căutare, poate genera curente de opinie şi toate celelalte avantaje potenţiale pe care o expunere mai bună le poate aduce. Două noi situri apărute de curând -- ReviewMe şi CreamAid -- funcţionează pe acelaşi principiu.

Controversa privind această modalitate a aprins blogosfera şi a ajuns şi în presa generală. Care-i de fapt problema? Dacă, de exemplu, mie îmi place iMac (chiar îmi place) şi scriu în blogul meu un articol elogios -- pentru care sunt plătit de Apple -- sunt cât se poate de sincer. Însă afilierea blogului meu la o astfel de reţea îmi reduce semnificativ "libertatea de impresie": PayPerView trebuie să-mi aprobe posturile. Ok, e alegerea mea. Însă partea cea mai controversată este faptul că menţiunea privind afilierea blogului sau plata articolului nu este obligatorie. Este motivul principal pentru care majoritatea opiniilor converg spre ideea că avem de-a face cu un fenomen de "poluare a blogosferei".

Justificarea promotorilor acestui sistem este că, de fapt, orice opinie este părtinitoare, măcar prin "afilierea culturală" a semnatarului. Asta seamănă cu "toţi suntem vinovaţi" şi mie nu-mi convine.