Pentru mulţi dintre adolescenţii de astăzi, "Napster" fie nu mai înseamnă nimic, fie este asociat cu preistoria (internetului, în acest caz), ca orice s-a întâmplat cu mai mult de doi-trei ani în urmă. În schimb, "fenomenul Napster" captează în continuare interesul celor interesaţi de influenţa crescândă a noilor tehnologii informatice asupra industriei divertismentului, asupra culturii şi a societăţii. S-au scris dizertaţii şi s-au elaborat studii savante de "netnografie" care încearcă să explice ce s-a întâmplat şi, mai ales, ce urmează să se întâmple. Un exemplu este lucrarea "The Social Form of Napster: Cultivating the Paradox of Consumer Emancipation" de Markus Giesler şi Mali Pohlmann. S-au scris articole incendiare, John Perry Barlow a calificat fenomenul ca fiind semnalul de începere al "marelui război cultural" dintre epoca industrială şi era digitală iar revista Time îl considera pe Shawn Fanning -- puştiul de 19 ani poreclit Napster -- printre "oamenii care au contat" în anul 2000.

Forte pe scurt, lucrurile s-au desfăşurat astfel: În 1999, Shawn a scris un program care să-i ajute pe colegii săi de la universitatea din Boston să schimbe între ei fişiere muzicale în format MP3. Jocul s-a transformat într-un business, atrăgând 10 milioane de utilizatori în primele şase luni, crescând în medie cu 200.000 de noi abonaţi în fiecare zi. Întreaga industrie muzicală s-a considerat ameninţată şi a reacţionat pe calea justiţiei, astfel încât aventura s-a încheiat în iulie 2001. Însă foarte curând au înflorit alte reţele de partajare a fişierelor muzicale (şi nu numai) iar schimbul gratuit de muzică a continuat, mai cu seamă că accesul broadband a devenit accesibil.

Persistă însă câteva paradoxuri legate de fenomenul Napster. Unul dintre ele este plasat în plan comercial: au cauzat oare cei circa 40 de milioane de utilizatori ai serviciului pierderile de 4 miliarde de dolari reclamate de RIAA? Unele studii arată că majoritatea utilizatorilor nu descărcau albume întregi, ci doar câteva melodii, ceea ce conduce la câteva concluzii interesante. Se poate presupune că o bună parte din audienţă folosea serviciul pentru a "încerca" muzica iar vehicularea de piese disparate evocă mai degrabă modelul radioului, unul dintre principalele metode de promovare a vânzării de muzică. Experienţa grupului Radiohead dovedeşte că mecanismul funcţionează. Albumul "Kid A" -- considerat experimental şi, în consecinţă, prea puţin promovat de producători -- a fost descărcat de milioane de utilizatori înainte de lansare şi, spre surprinderea tuturor, avea să devină "number one" în topul american (bazat pe vânzări) la doar o săptămână după lansare.

Un alt paradox se referă la aspectele etico-sociale. Distribuţia de materiale sub copyright este ilegală. De ce milioane de utilizatori au încălcat şi încalcă cu bună ştiinţă legile? Una dintre cele mai pertinente explicaţii pare cea furnizată de cântăreţul cunoscut sub numele Prince: e un act de revoltă. "Ceea ce casele de discuri nu reuşesc să înţeleagă este că Napster e doar o ilustrare a frustrării crescânde în faţa controlului exercitat de industrie asupra muzicii pe care publicul o va asculta" -- declara Prince în 2000, adăugând că asistăm la o dezvoltare în istoria muzicii pe care, din fericire pentru melomani, vechile case de discuri nu o vor putea împiedica.

În mare măsură, Prince a avut dreptate. Demonstraţia faptului că se poate vinde muzică prin internet a făcut-o Apple, cu iTunes Music Store, bazându-se tocmai pe vânzarea individuală a pieselor. Deşi Apple domină autoritar această piaţă, noul Napster aduce câteva noutăţi interesante, dintre care se disting câteva împrumutate din tehnica reţelelor sociale, cum este Narchive -- o enciclopedie muzicală construită de utilizatorii. NapsterLinks este un mecanism prin care se pot include în pagini web obişnuite referinţe la piese din bogata colecţie pe care situl o găzduieşte (peste două milioane). Un simplu clic pe iconul din pagină e suficient pentru ca un vizitator să poată asculta on-line piesa, cu condiţia să se înscrie (gratuit) ca utilizator al serviciului. Download-ul este permis însă doar abonaţilor plătitori.

Cel mai interesant serviciu muzical al momentului pare să fie Pandora, care foloseşte un program complex ce analizează "genele" fiecărei melodii (The Music Genome Project). Pe baze pieselor pe care eu -- ca utilizator -- le selectez, generează automat un "playlist" cu piesele care le consideră pe gustul meu, adaptat dinamic în funcţie de aprecierile mele. Adică un post de radio personalizat, care emite anume pentru mine.