În seara zilei de 22 decembrie 2005, spre miezul nopţii, lucrările Adunării Naţionale franceze pe marginea modificării legislaţiei privind drepturile de autor au luat o turnură neaşteptată. O iniţiativă legislativă a deputatului UMP Alain Suguenot a fost supusă la vot şi adoptată -- la un scor strâns: 30 contra 28 -- ca amendament la articolul care reglementează excepţiile privind drepturile exclusive. În principiu, se prevede legalizarea partajării de conţinut digital sub copyright atunci când se face în scopuri necomerciale. Astfel, fişierele descărcate prin popularele reţele peer-to-peer de "file-sharing" capătă statutul de copie privată, de uz personal, oarecum similar copiilor xerox pe care le putem face la bibliotecile care oferă acest serviciu.

Amendamentul a stârnit reacţii furibunde din partea guvernului Franţei -- care recomandase propriilor parlamentari să respingă amendamentul colegului lor Suguenot. La fel de furioşi au fost şi reprezentanţii industriei de divertisment, care au făcut un lobby susţinut împotriva propunerii legislative. În schimb s-au bucurat cei peste 5 milioane de francezi care folosesc în mod curent serviciile peer-to-peer pentru a descărca muzică şi filme, împreună cu alte câteva sute de milioane de colegi din lumea întreagă.

Desigur, disputa este departe de a fi încheiată iar chestiunea nu este chiar atât de simplă. Amendamentul prevede şi o taxă forfetară -- numită "licenţă globală" şi estimată la 4-7 euro lunar -- care să fie plătită furnizorilor de acces internet (ISP), sumele astfel colectate urmând să fie distribuite deţinătorilor drepturilor printr-o metodă încă neprecizată, dar care ar putea urma modelul practicat în cazul televiziunii prin cablu. Organizaţia L'Alliance Public-Artistes -- care a susţinut de multă vreme iniţiativa lui Suguenot -- insistă ca licenţa globală să fie opţională, deoarece nu toţi utilizatorii folosesc servicii de partajare a fişierelor (sau nu le folosesc pentru a vehicula conţinut sub copyright), argumentând că oricum fraudele vor fi minore de vreme ce utilizatorii vor avea la îndemână "opţiunea legală". Pe de altă parte, există deja un proiect ingenios care prevede o estimare a "rating-ului" materialului distribuit, prin intermediul unei componente adiţionale (plug-in) pe care utilizatorii le pot instala în mod voluntar în soft-urile pe care le folosesc. Avantajul ar fi că astfel ar putea fi remuneraţi şi artiştii independenţi sau puţin cunoscuţi.

Dincolo de chestiunile juridice şi tehnice, evenimentul marchează o premieră. Pentru prima dată edificiul copyright-ului de sorginte industrială se clatină sub presiunea noilor realităţi pe care le-a făcut posibile internetul. Imensa industrie a divertismentului este furioasă şi -- aşa cum s-a întâmplat când au apărut casetofoanele sau video-recorderele -- nu pare să înţeleagă că, de fapt, lovitura pe care o primeşte reprezintă un pas înainte, pentru că mai devreme sau mai târziu divertismentul va veni prin Reţea. Dar chiar şi pe termen scurt, câteva avantaje sunt evidente. Pe de-o parte, pentru conţinutul vehiculat prin sistemele de partajare a fişierelor nu încasa nici un cent. Mai bine mai puţin decât nimic. Pe de altă parte, se ştie că "pirateria" acţionează în bună măsură şi ca "virus publicitar" (aşa cum s-a întâmplat cu multe programe pentru calculator), ceea ce poate stimula vânzările.

Ar mai fi de amintit însă şi câteva aspecte care se leagă de noua filozofie comercială a internetului cunoscută sub numele de "coada cea lungă". Pierderile uriaşe pe care industria de divertisment pretinde că le suferă din cauza reţelelor peer-to-peer sunt departe de realitate. În primul rând pentru că nu toţi cei care descarcă un album sau un film l-ar fi cumpărat altfel. În al doilea rând, o bună parte din muzica vehiculată prin reţelele peer-to-peer este de negăsit în magazinele de CD-uri, deoarece este plasată în zona greu vandabilă şi, în consecinţă, nu ajunge pe rafturi. Nu am nici o şansă să cumpăr vechile albume Bjielo Dugme din magazin. Am căutat zadarnic Brel şi Brassens în marile magazine din Franţa, de Pavlov's Dog nu părea să fi auzit nimeni în Anglia şi doar exemplele mele ar putea continua la nesfârşit.

Jumătate din muzica lumii nu e de vânzare şi, evident, industria muzicală nu încasează nici un cent pe ea. Este în schimb în internet, prin grija aceluiaşi public care pare dispus să plătească o licenţă globală. E mult mai mult decât nimic.