Chestiunea identităţii
electronice (sau, dacă doriţi, digitale) este fascinantă şi a
stârnit adesea polemici aprinse. Percepţia unor practici
comune precum utilizarea pseudonimelor sau a identităţilor multiple
diferă foarte mult în funcţie de gradul de familiarizare cu
lumea digitală şi cu perspectiva aleasă (etică, legală, tehnică
etc.). O constatare empirică este că cei pentru care navigarea în
web nu este o practică cotidiană preferă perspectiva etică şi
condamnă orice abatere de la o perfectă congruenţă între
identitatea digitală şi cea consemnată în actele stării
civile. Dimpotrivă, cei care îşi petrec o parte de viaţă în
virtual acceptă relaxaţi jocul identităţilor digitale. Admit că
fac parte din a doua categorie, dar acum voi aborda problema dintr-un
punct de vedere ceva mai pragmatic. Iar de aici se văd şi părţile
întunecate.
Prima ar fi că se
întâmplă adesea să ne încurcăm în
propriile identităţi digitale. Desigur, e vorba aici de sensul
banal, de combinaţia identificator-parolă cu care accesăm
diversele servicii la care ne înscriem. Nu îmi doresc
acest gen de multiplicare a identităţilor, dar adesea se întâmplă
ca numele de utilizator pe care vreau să-l folosesc să fie deja
alocat sau parola uzuală să nu-mi fie acceptată (fiecare sistem
are regulile sale), aşa că mă aleg cu o nouă identitate.
Browser-ul poate să memoreze aceste combinaţii, dar pe un alt
calculator sunt pierdut. Am uitat parola, aşa că încerc o
nouă înscriere, dar numele este deja ocupat (chiar de mine
uneori) aşa că aleg altul şi iată-mă cu încă o
identitate...
Pe de altă parte,
uneori chiar am nevoie de o identitate care să corespundă fără
echivoc identităţii mele civile. Este vorba despre servicii web
foarte confidenţiale, care implică valori (de pildă internet
banking) sau relaţii oficiale cu instituţiile administraţiei
publice. Aici binomul identificator-parolă (sau "secretul
împărtăşit") nu mai este suficient, pentru că o
autentificare "tare" implică cel puţin încă un factor:
ceva unic care îmi aparţine -- poate fi un obiect (de pildă
un smartcad) sau o caracteristică fizică (cum este amprenta).
Din fericire, sunt în
plină afirmare câteva tehnologii care încearcă să
rezolve aceste probleme. Prima se numeşte OpenID şi este un
protocol imaginat de Brad Fitzpatrick (autorul serviciului
LiveJournal). Ideea este simplă şi implică trei personaje: un
utilizator, un furnizor de identităţi digitale şi un serviciu
bazat pe înregistrarea utilizatorilor. Utilizatorul se înscrie
la un furnizor de identităţi, îşi creează un profil cu date
personale şi primeşte un identificator OpenID, care este de fapt un
URL (o adresă web). Acest identificator poate fi utilizat apoi în
orice serviciu care acceptă OpenID, deoarece serviciul va prelua
datele personale de la furnizorul OpenID (desigur, cu acordul
utilizatorului). Mai mult, protocolul admite indirectări -- de
pildă pot foarte simplu să stabilesc o legătură între o
pagină web personală şi furnizorul meu de OpenID, astfel încât
să-mi folosesc propria adresă pe post de identificator OpenID.
Există numeroşi furnizori de identităţi OpenID iar numărul
siturilor care acceptă aceste identităţi creşte exponenţial, aşa
că problema se reduce la o singură identitate.
Problema relaţiei cu
identitatea civilă este rezolvabilă în diverse moduri, însă
pentru administraţia publică lucrurile sunt mai complicate. Dacă
ar urma exemplul băncilor, ar trebui să distribuie milioane de
dispozitive unice de genul DigiPass şi să implementeze proceduri
complexe de acces. Scump. Din fericire, Ministerul Comunicaţiilor şi
Tehnologiei Informaţiei a venit cu o idee (vă miră?) foarte
interesantă: delegarea funcţiilor de autentificare unor companii ce
dispun de mecanisme tari de autentificare şi care să furnizeze
garanţii de identitate digitală pentru clienţii lor. Un soi de
notari virtuali. Practic, protocolul folosit ar fi tot OpenId, dar
accesul la garantul de identitate va fi obligatoriu pentru fiecare
accesare a serviciilor protejate (nu există înscriere).
Operatorii de telefonie mobilă sunt cei mai bine poziţionaţi
pentru a furniza astfel de servicii, deoarece clienţii lor (foarte
mulţi) dispun deja de un dispozitiv unic (telefonul) iar
implementarea celui de-al doilea factor de autentificare este simplă:
e suficient să genereze la cerere o parolă de unică folosinţă pe
care s-o comunice securizat serviciului şi prin SMS utilizatorului.
Simplu, eficient şi ieftin.
