O ştire importantă a
trecut aproape neobservată în media din România: ISO a
respins OOXML. În forma aceasta, este evident că enunţul este
de neînţeles pentru marea majoritate a cititorilor, aşa că
se impun câteva clarificări. ISO (International Organization
for Standardization) este organismul internaţional care instituie
cele mai importante standarde cu aplicabilitate internaţională iar
OOXML (Office Open XML) este o specificaţie care descrie formatul
documentelor pe care le foloseşte suita de programe de birotică
Microsoft Office. Deşi preponderent tehnic, procesul de
standardizare a implicat şi importante aspecte economice şi chiar
politice, astfel încât comunitatea IT l-a urmărit şi
comentat cu mult interes, stârnind adesea controverse aprinse.
Mai întâi
se cere schiţat contextul. Dominaţia programelor de birotică
produse de Microsoft -- în frunte cu Word, Excel şi
PowerPoint -- este aproape totală, astfel încât
formatele de fişiere folosite de acestea s-au impus ca standarde de
facto. Problema este că aceste formate sunt "proprietare", deci
doar Microsoft le cunoaşte în toate detaliile, ceea ce aduce
avantaje comerciale semnificative producătorului. Dacă vrem să
trimitem cuiva un document text, o tabelă de calcul sau o
prezentare, vom recurge cel mai probabil la formate MS Office, pentru
că şansele ca destinatarul să le poată vizualiza sau edita în
continuare sunt maxime. Reversul este că Microsoft poate oricând
să modifice aceste formate, ceea ce, pe de-o parte, scoate practic
din cursă concurenţii de pe piaţa software, iar pe de alta obligă
utilizatorii la noi şi noi actualizări. Se ajunge la o situaţie
ciudată: documentele (mai precis, informaţia cuprinsă în
ele) ne aparţin, însă accesul la ele ne este condiţionat de
utilizarea programelor unei singure firme. Suntem "clienţi
captivi".
În faţa acestei
situaţii, mai multe ţări -- în special din Europa de vest --
au cerut dezvoltarea unor formate bazate pe un standard deschis,
public şi liber de alte condiţionări (de exemplu brevete), astfel
încât să se încurajeze competiţia pe piaţa
software şi să se evite dependenţa de un anumit producător. Mai
mult, un format standardizat permite interoperabilitatea, adică
posibilitatea programelor de la furnizori diferiţi de a conlucra în
procesarea aceloraşi seturi de date. Organizaţia OASIS a elaborat
un draft pe baza formatelor utilizate de suita OpenOffice, deoarece
acestea erau folosite în practică de mai mulţi ani, aveau
specificaţii publice şi erau libere de patente. Procesul de
standardizare a formatelor ODF (Open Document Format) a durat trei
ani şi specificaţiile au fost adoptate ca standard ISO în
2006. Existenţa unui standard a încurajat multe guverne să
impună -- sau măcar să recomande -- utilizarea formatelor ODF în
sistemele informatice ale administraţiei, ceea ce a atras un interes
deosebit asupra suitei OpenOffice, care nu doar că utilizează nativ
aceste formate, dar este şi open source (deci întregul cod
este deschis). Dar mai este ceva: spre deosebire de programele
Microsoft Office, a căror funcţionare se bazează pe anumite
componente ale sistemului Windows, OpenOffice (şi numeroase alte
programe care utilizează ODF) este independent de platformă, rulând
practic pe orice sistem de operare major (Linux fiind în
fruntea listei). În plus, e gratis.
Este foarte clar că
Microsoft pierdea astfel exclusivitatea pe o piaţă extrem de
importantă. Răspunsul nu a fost însă adoptarea formatelor
ODF (deşi a susţinut proiecte vizând dezvoltarea unor module
de import), ci elaborarea unui standard alternativ, numit Office Open
XML (pe scurt OOXML). Motivaţia oferită de Microsoft se bazează pe
faptul că numeroşi clienţi (inclusiv din domeniul guvernamental)
păstrează un volum important de documente în formate MS
Office mai vechi, iar soluţia nu este deschiderea vechilor formate
binare, ci elaborarea unui standard care să ofere "compatibilitate
înapoi". Însă specificaţia oferită pentru
standardizare a fost enormă (circa 6000 de pagini, faţă de 700
pentru ODF) iar experţii au semnalat faptul că, de fapt, doar
Microsoft o poate implementa în condiţiile în care
cuprinde indicaţii de genul "se imită funcţionalitatea autoSpace
din Word 95". Deşi Microsoft şi-a folosit influenţa pentru a
scurta procedurile (varianta "fast track"), procesul de
standardizare este laborios şi, în cele din urmă, răspunsul
a fost negativ. De notat că România a fost singura ţară care
a fost de acord cu specificaţia fără să formuleze nici un
comentariu.
