În 1976 un tânăr etolog britanic pe nume Richard
Dawkins a publicat cartea The Selfish Gene ("Gena egoistă").
Deşi controversată, lucrarea a impus un termen care face
carieră: "meme" -- în româneşte tradus "mimă", deşi astfel
se pierde etimonul "memorie". Mai mult, a generat o nouă
ştiinţă, care s-a numit, desigur, mimetică (memetics).
Foarte pe scurt, Dawkins aplică în domeniul culturii elemente specifice
evoluţiei genetice din biologie. Astfel, o mimă este echivalentul
unei gene şi reprezintă "o unitate de transfer cultural sau o unitate
de imitaţie". Ca şi gena biologică, o mimă este un
"auto-replicator", în sensul că se transmite prin auto-copiere -- eventual
imperfect, producând astfel mutaţii.
În acest context, o mimă poate fi orice, de la o
simplă frază sau o melodie până la religii sau sisteme politice,
iar mimetica este o cale alternativă de a explica comportamentul uman sau
evoluţia culturală pe baza selecţiei mimelor de succes. Cu
siguranţă, mediile moderne de informare în masă sunt cele mai
propice pentru replicarea mimetică iar exemplele abundă. Însă
internetul este cel care pune în evidenţă fenomene mimetice
surprinzătoare, imposibil de reprodus în alte medii.
În 1989 o firmă japoneză a realizat un joc video
numit "Zero Wing", care după câţiva ani a fost transpus pentru
calculatoare personale. Ca de obicei, jocurile de acest gen debutează cu
un "trail", de regulă o animaţie care prezintă începutul
poveştii şi fixează astfel reperele narative ale jocului.
Dialogul acestei secvenţe iniţiale era în japoneză, dar în
versiunea pentru Europa era subtitrat într-o engleză care cu
indulgenţă ar putea fi numită "aproximativă". Personajul
negativ rosteşte cu acest prilej o frază tradusă în engleză
"All your base are belong to us" (sic). Deşi textul cuprindea multe
exprimări bizare, aceasta este cea care a generat în anii 2001-2002 unul
dintre primele fenomene mimetice la scară mare din internet.
Este inexplicabil cum această frază
şchioapă s-a răspândit în scurt timp în întreg internetul,
ajungând atât de cunoscută încât era adesea prescurtată prin
iniţiale (AYBABTU). Curând fraza a fost parodiată în fel şi
chip, schimbând subiectul sau pronumele "us" (transcris adesea U.S.). Fenomenul
a ieşit din zona virtualului, fraza apărând adesea în graffiti-uri pe
ziduri sau chiar în deşertul Nevada, la dimensiuni gigantice. Pe întâi
aprilie 2003 câţiva adolescenţi dintr-un orăşel din
Michigan au plasat 20 de panouri AYBABTU, care n-au fost luate în glumă de
localnici, ci au fost considerate de poliţia locală semnalele unui
atac terorist.
Însă fenomenul AYBABTU a fost recent depăşit
în amploare de un altul, care are ca subiectul hitul "Dragostea din tei" al
formaţiei O-Zone. Un fenomen în sine este chiar faptul că un cântec
în limba română a devenit atât de popular în toată Europa. Însă
sursa fenomenului din internet este în New York, unde un tânăr de 19 ani
pe nume Gary Brolsma s-a filmat cu un simplu webcam în propria cameră
dansând şi făcând playback pe celebra melodie. În fine, "dansând"
este mult spus: Gary -- uşor supraponderal -- se mulţumea să stea
pe scaun, să fluture din mâini la refren şi să se strâmbe la
cameră în stilul cunoscut de la MTV. A editat puţin filmul, a inserat
câteva fotografii ale prietenilor şi a postat pe web secvenţa video
care avea să devină faimoasă sub titlul Numa Numa Dance.
Clipul s-a răspândit fulgerător şi absolut
inexplicabil -- imaginea e slabă iar Gary nu face nimic spectaculos. Secvenţa
a fost descărcată de peste un milion de ori de pe situl original,
fiind apoi plasată pe diverse altele, transmisă prin e-mail etc. Au
apărut nenumărate replici şi parodii, desene animate şi tot
felul de alte materiale (jocul Sims 2 are acum şi o secvenţă
"numa numa"), astfel încât videoclipul este considerat cel mai celebru din
întreaga istorie a Web-ului. O căutare cu Yahoo pe subiectul "numa numa"
întoarce aproape 10 milioane de rezultate.
Presa a fost
bulversată, fenomenul fiind comentat în New York Times, International
Herald Tribune şi o serie de alte publicaţii, la care se adaugă
marile televiziuni. În fine, clipul a ajuns să figureze în selecţia
"VH-1 Best Week Ever".
Publicul spune că e amuzant. Cineva zicea că
atracţia provine din naturaleţe: într-o lume a divertismentului
super-elaborat, e reconfortant să vezi un puşti care se bucură
sincer de melodia lui preferată. Sociologii nu găsesc
explicaţie, aşa că rămâne ca mimetica să ne dea un răspuns.
