Evoluţiile
în domeniul distribuţiei
de muzică sunt din ce în ce mai interesante. La
începutul lunii februarie, Steve Jobs --
şeful suprem de la Apple -- a publicat pe situl web al
companiei un mesaj în care spunea explicit
că ar renunţa bucuros la sistemele DRM (Digital Rights
Management), stârnind
nedumerire în industria muzicală şi satisfacţie printre
consumatori. Fără îndoială, Jobs
se baza pe ceva ce noi încă nu ştiam... Am aflat la
începutul lui aprilie că
EMI -- unul dintre cei patru giganţi
industriei muzicale --
a decis să-şi pună în vânzare prin Apple iTunes
Store întregul catalog într-o
formă fără DRM. O excepţie notabilă se referă la muzica
formaţiei Beatles, datorită unui litigiu relativ la marca "Apple".
Preţul mai mare al
pieselor fără DRM este
oarecum compensat şi de calitatea sporită a codificării, aşa că
mişcarea a fost considerată de observatori o veste bună.
Vestea
proastă a venit însă zilele trecute, când
Copyright Royalty Board din Statele Unite a
sporit semnificativ taxele pe care trebuie să le plătească
posturile de radio din internet pentru
muzica pe care o difuzează. Decizia întră în vigoare la
15 mai însă taxele vor fi colectate retroactiv pentru
anul 2006, ceea ce ameninţă
să scoată din business o mare parte din firmele din domeniu.
Compania AccuRadio.com, care
operează unul dintre posturile semnificative de radio din internet,
va fi pusă astfel să plătească 600.000 de dolari pentru
anul trecut, în
condiţiile în care veniturile au fost de 400.000 US$.
Protestele numeroaselor companii, printre care se numără Yahoo şi
AOL, nu au putut influenţa decizia care ar putea afecta un
public estimat la peste 50 de
milioane de ascultători.
Contextul
în care a survenit acest "pas înapoi" (cum
îl consideră Felix Miller, co-fondator al Last.fm)
poate aduce câteva
clarificări importante. Vânzările totale de muzică au scăzut
cu 3% în 2006, cu toate că distribuţia prin internet s-a
dublat în anul care a trecut, ajungând acum
la 10% din totalul distribuţiei. Altfel spus, creşterea
distribuţiei prin internet nu a fost suficientă pentru a compensa
declinul tot mai accentuat al vânzărilor de CD-uri, astfel
încât marii jucători ai industriei muzicale au forţat
venituri suplimentare din alte zone ale internetului, pe care
în mod evident îl consideră
sursa tuturor nenorocirilor. Într-un anume fel, au
dreptate, însă
observatorii domeniului înclină
să creadă că modelul de
afacere al industriei muzicale a rămas în urmă. Mai
mult, chiar scăderea
vânzărilor este pusă la îndoială, pentru simplul motiv
că statisticile se referă doar la "zona
oficială".
Marile
case de discuri au încetat să mai fie o atracţie pentru
tinerii muzicieni, care au descoperit posibilitatea de a se
reprezenta ei înşişi prin intermediul internetului. Sunt
zeci de mii de formaţii şi
muzicieni independenţi care îşi
publică muzica în reţele precum MySpace. Mulţi au situri web
proprii, de unde publicul le poate
descărca muzica, fie în mod gratuit fie contra cost,
constatând că această
variantă le furnizează o expunere pe care casele de discuri nu le-o
pot asigura. O altă cale
o reprezintă tocmai posturile de radio prin internet, care le pot
asigura chiar şi o sursă de venituri, dar constituie o cale de a
accede la o audienţă semnificativă. De exemplu, muzicianul
Alexis Harte declară că
datorită serviciului muzical Pandora a reuşit să vândă
online multe CD-uri, care
altfel n-ar fi avut nici o şansă să fie editate iar cei
câţiva cenţi în plus pe care i-ar
câştiga prin sistemul de redistribuire a sumelor colectate de
la posturile de radio n-ar compensa pierderea
pe care ar suferi-o dacă Pandora
va dispărea. Este, până la urmă, o altă formă a ceea ce
Chris Anderson numeşte
"coada cea lungă":
agregarea prin internet a vânzărilor
mici din zona mai puţin interesantă din punct de vedere
comercial.
Dar
mai e ceva: muzica digitală devine tot mai mult un instrument de
marketing pentru prestaţiile live ale muzicienilor, sectorul cel mai
în creştere al industriei muzicale (16% în 2006).
Acolo sunt banii şi nu este
nici o surpriză că 92% din tot ce
încasează Rolling Stones vine din concerte
şi nu din vânzările de discuri. Adică din cele 150 de
milioane de dolari încasaţi
de trupa britanică din concerte în 2006, marile case de
discuri nu încasează nici un cent.
Noua
ecuaţie pare următoarea: muzicienii se promovează prin internet şi
câştigă bani din concerte, ocolind astfel casele de
discuri. Aici sunt procentele
pierdute, nu în piraterie şi nici în muzica difuzată de
posturile de radio din internet.
