Nu cu multă vreme în urmă semnalam apariţia unui nou termen care a stârnit o oarecare vogă: "web 3.0". Comentatorii au speculat mult pe marginea lui, fără să reuşească să-l definească. În esenţă, ar fi vorba de o etapă următoare de evoluţie în care accentul va cădea mai mult pe semantică, pe utilizare mai uşoară, pe o răspândire mai largă. Versiunea minimalistă vedea următorul web ca un fel de continuare firească a ceea ce se numeşte astăzi web 2.0 -- adică o platformă de servicii cu un pronunţat caracter social, în care contribuţia comunităţii utilizatorilor furnizează o importantă valoare adăugată. Versiunea maximală -- enunţată de Dan Gillmor -- vede web-ul viitorului ca un uriaş sistem de operare.

Deşi considerată oarecum fantezistă, viziunea web-ului ca sistem de operare tinde să capete consistenţă mult mai repede decât ne aşteptam iar analogiile încep să iasă la iveală. Până la urmă, un sistem de operare constă într-un set de servicii de nivel jos (adică apropiate de hardware) prin care se abstractizează detaliile mult prea tehnice ale maşinăriei. De exemplu, a muta un fişier dintr-un director într-altul este o operaţie banală pentru utilizatorul unui computer (un simplu "drag-and-drop"), însă în spatele ei se petrec o multitudine de operaţii, începând cu identificarea fişierului pe baza poziţiei mausului şi terminând cu poziţionarea capetelor de scriere şi înscrierea unor informaţii pe disc. Serviciile sistemului de operare sunt accesibile programatorilor printr-o interfaţă de programare numită API, care stabileşte o convenţie prin care serviciul poate fi folosit: care sunt parametrii care trebuie furnizaţi, care este formatul în care este furnizat rezultatul etc.

Încetul cu încetul, web-ul începe să se comporte la fel. La început au fost câţiva hackeri care au dibuit interfeţele de acces la câteva servicii web şi au început să combine informaţiile obţinute într-o formă nouă. Deşi revoltaţi în primă fază, proprietarii serviciilor au constatat că, în esenţă, hackerii nu făceau decât să le furnizeze idei ingenioase, făcând practic o muncă de R&D (cercetare-dezvoltare) în mod gratuit. De pildă, un programator a creat un program care prelua anunţurile imobiliare din Craiglist (un celebru serviciu de mică publicitate online) şi le plasa pe o hartă preluată la rândul ei de la Google, furnizând astfel un serviciu mult mai util. Se pare că Google a fost prima companie care s-a hotărât să publice API-urile serviciilor sale, dar a fost curând urmată de numeroase altele iar creativitatea programatorilor se dovedeşte nelimitată în combinarea serviciilor diverse şi prezentare lor într-o nouă formă, rezultatul fiind numit "mashup" -- termen preluat de la cântăreţii de hip-hop care denumeau astfel un mixaj format din mai multe cântece.

Posibilităţile sunt atât de largi iar entuziasmul programatorilor atât de mare încât comentatorii vorbesc deja despre "mashup-mania" şi aseamănă fenomenul cu cel din anii de început al calculatoarelor personale. Deocamdată e vorba mai mult de experimente şi încă modelul de afacere bazat pe aceste combinaţii de servicii este difuz, pentru că sunt încă puţine situri web dispuse să-şi pună la dispoziţie serviciile fără să întrevadă şansa unor beneficii. Însă pe măsură ce traficul acestor servicii combinate creşte, tot mai multe companii sunt dispuse să încheie înţelegeri, fie bazate pe publicitate, fie pe accesul la noi pieţe.

O categorie populară de servicii mashup o reprezintă deja "comparatoarele de preţuri", care explorează diverse magazine on-line pentru a găsi varianta cea mai avantajoasă. O altă categorie o reprezintă agregatoarele de informaţii pe tematici specifice. De pildă, MovieReviewr.com se bazează pe servicii ca Del.icio.us şi Trynt pentru a aduna dinamic referinţe la recenziile unui film, împreună cu accesul direct la 16 motoare de căutare. Posibilitatea de a plasa o localitate pe o hartă (de regulă furnizată de Google Maps) şi de aduna poze din Flickr, cărţi de la Amazon, prezentări din Wikipedia, articole din bloguri, starea vremii, lista hotelurilor şi programul spectacolelor pentru acea localitate este acum doar o chestiune de combinatorică, mai ales că a apărut deja o gamă tot mai largă de instrumente software specializate.

În esenţă, e vorba de a exploata creativ elemente deja clasice ale web 2.0, precum folksonomia (etichetarea publică a conţinutului), fluxurile RSS, servicii de "social bookmarking" şi multe altele. Însă posibilităţile de combinare tind să dea o nouă faţă web-ului pe care credeam că-l ştim.