Săptămâna trecută am vorbit despre Kindle -- noul "cititor de cărţi digitale" de la Amazon -- şi ideea principală a fost că aspectele tehnice ale unui aparat hi-tech tind să devină mai puţin importante decât modelul comercial. La urma urmei, Kindle nu este decât un computer portabil (rulează Linux) cu o interfaţă specializată pentru lectura şi manevrarea cărţilor digitale. Ceea ce este remarcabil la Kindle este felul cum Amazon îl poziţionează într-un ecosistem centrat pe librăria digitală Kindle Store şi, mai departe, pe platforma de auto-editare Digital Text Platform. De fapt, Kindle este mai degrabă o extensie a serviciului de distribuţie de conţinut în care Amazon excelează. Librăria, aparatul şi sistemul de comunicaţii Whispernet închid un cerc asemănător cu cel desenat de Apple în jurul iPod-ului. Diferenţa este că centrul de greutate cade la Apple pe aparat, în vreme ce la Amazon cade pe conţinut. Asemănarea este că ambele vehiculează cu precădere material digital protejat de drepturi de autor. Şi de aici încep problemele.

Într-un recent articol publicat în The Guardian, renumitul autor SF, blogger şi activist Cory Doctorow pune în evidenţă atitudinea extrem de diferită pe care Amazon o adoptă în comerţul cu bunuri fizice faţă de cel cu conţinut digital. Când Author's Guild a încercat să oblige Amazon să nu mai intermedieze vânzarea de cărţi folosite, Jeff Bezos a refuzat, afirmând: "Atunci când cineva cumpără o carte, cumpără şi dreptul de a o re-vinde, de a o împrumuta şi chiar de a o dărui dacă doreşte". Dar... pentru cărţile digitale cumpărate de la acelaşi Amazon, termenii licenţei interzic vânzarea sau împrumutul (şi multe altele) iar Amazon îşi rezervă dreptul de a opri fără preaviz furnizarea serviciului către oricine încalcă vreuna dintre numeroasele clauze ale licenţei (ceea ce implică şi imposibilitatea accesului la cărţile legal cumpărate de utilizator). Practic, singura posibilitate de a împrumuta o carte este de a împrumuta aparatul. Este adevărat că Amazon oferă o variantă (destul de limitată) de partajare a cărţilor cumpărate în familiile în care există mai multe cititoare Kindle, dar nu există nicio posibilitate de a oferi cuiva o carte digitală. Se poate deduce doar că o carte digitală nu este o carte... Dacă ecosistemul Kindle va eşua, vina nu o va purta aparatul (poate cel mai ergonomic şi mai "prietenos" de acest gen) ci restricţiile uneori ne-rezonabile pe care mecanismele DRM (Digital Right Management) le impun. Unii dintre comentatorii articolului "Viitorul lecturii" publicat de Mark Pilgrim în blogul său sunt de părere că întreaga tevatură creată de editori în jurul DRM nu are alt scop decât să facă utilizarea cărţilor digitale mai frustrantă pentru cititori, tocmai pentru a perpetua comerţul cu cărţi tipărite.

Nu e greu de făcut o paralelă cu situaţia industriei muzicale. În numărul din decembrie 2007 al revistei Wired, Seth Mnookin publică un articol consistent despre Doug Morris, preşedinte şi CEO la Universal Music Group -- cel mai mare producător şi distribuitor de muzică din lume, cu vânzări mai mari decât Warner şi EMI laolaltă. Citatele din convorbirile cu Morris reproduse în articol au stupefiat pe toţi observatorii evoluţiei industriei muzicale. Foarte pe scurt, omul cel mai important din această industrie aflată în faţa unor provocări uriaşe se declară afon în materie de tehnologie şi se poate deduce cu uşurinţă opoziţia sa faţă de noile tehnologii de distribuţie prin internet. Cariera lui Morris s-a suprapus peste creşterea CD-ului ca suport pentru muzică şi se pare că este incapabil să accepte că vremea acestora e pe sfârşite. Ceea ce şochează este absenţa unei viziuni, a unei strategii pe termen mai lung în privinţa tranziţiei -- inevitabile -- la distribuţia digitală. Până şi iniţiativele aparent curajoase ale UMG în internet nu ţin de o strategie, ci doar de o tactică: să stopeze ascensiunea sistemului de distribuţie iTunes Store, care a crescut la 22% din toată muzica vândută în Statele Unite.

De altfel, nimeni nu pare să ştie cum să abordeze problema distribuţiei digitale. Este cert că pentru tânăra generaţie înarmată cu iPod-uri, opţiunea CD nu mai există iar transferul uriaşelor marje de profit asupra vânzărilor online este o soluţie provizorie. Culmea este că, în viziunea industriei muzicale, chiar şi copierea pentru uz propriu a CD-urilor cumpărate este ilegală. Senzaţia consumatorului că orice ar face cu conţinutul digital sub copyright este ilegal nu va duce la creşterea vânzărilor.