Zilele trecute m-am ciocnit pe stradă de un tânăr. Avea vreo 16-17 ani, acneea de rigoare, ţinută tipică de licean emancipat, căşti în urechi şi un player MP3 la brâu. A mormăit o scuză şi-a ne-am văzut mai de parte de drum, el ascultând mai departe Eminem iar eu întrebându-mă bătrâneşte dacă nu cumva aparenţele sunt înşelătoare... Doar par sau chiar sunt o generaţie inconştientă?

Sunt, cu siguranţă. Şi tocmai inconştienţa lor va duce lumea mai departe. În inconştienţa lor încalcă toate regulile şi aduc din când în când la lumină ceva revoluţionar, nemaivăzut şi, pentru minţile înţepenite în tiparele epocii industriale, de neimaginat.

Linus Torvalds era student la Helsinki şi avea 20 de ani când şi-a cumpărat un calculator şi s-a apucat să scrie un sistem de operare. Fără o doză de inconştienţă nu poţi să te gândeşti la aşa ceva, când coloşi de talia unor AT&T sau IBM investesc miliarde pentru o astfel de treabă. Fără o doză de impertinenţă nu poţi să te cerţi în mod public cu profesorul Andrew Tanenbaum, o autoritate în domeniu. Şi fără imaginaţie nu poţi să te aştepţi ca mii de oameni să ţi se alăture şi să muncească voluntar la un proiect ce părea utopic. Astăzi IBM îşi portează marile aplicaţii pe Linux.

Poate că numele lui Shawn Fanning nu vă spune nimic. E doar un alt puşti care a zdruncinat lumea. Avea 18 ani şi era student în primul an la Boston când a scris un program care să-i ajute pe colegii săi să schimbe muzică între ei. Tehnic vorbind, ideea lui nu era nouă. Reţele peer-to-peer (P2P) au apărut încă de la începuturile conectării computerelor în reţele şi chiar erau considerate o soluţie ieftină şi ineficientă - "reţele în pantaloni scurţi". În principiu, e vorba de reţelele în care orice calculator poate fi totodată server şi client iar serviciile se rezumă adesea la partajarea de fişiere şi periferice. Nici măcar transpunerea în Internet a soluţiei nu reprezenta o premieră, una dintre primele aplicaţii din Reţea, Usenet, fiind în esenţă o reţea P2P.

Ce a făcut Shawn - pe care prietenii îl porecleau "Napster" - a fost să scrie un program care să construiască dinamic un catalog pe Web al fişierelor cu muzică în format MP3 care se găseau în spaţiile de stocare partajate de membrii reţelei care erau on-line la un moment dat. Pe baza acestui catalog central (care, de fapt, altera caracterul P2P al reţelei) utilizatorii puteau să descarce direct de pe calculatorul altui membru fişierele pe care le dorea. Tehnologia seamănă mult cu sistemele de mesagerie instantanee de genul ICQ.

Ideea a avut succes. Un an mai târziu, în 2000, Napster a devenit companie şi nebunia a început. Milioane de oameni descărcau frenetic muzică, serviciul a atingând în februarie 2001 cifra record de 13,6 milioane de utilizatori. Revista Time îi acorda lui Shawn un amplu articol şi îl considera printre "oamenii care au contat" (People Who Mattered) în anul 2000, alături de Kofi Annan, Yasser Arafat, Ehud Barak, Hillary Clinton, Eminem şi încă vreo câteva personalităţi.

Însă revista Wired a fost cea care a pus punctul pe i, publicând în numărul din octombrie 2000 un incendiar articol în care John Perry Barlow - unul dintre fondatorii EFF (Electronic Frontier Foundation) - considera că fenomenul Napster reprezintă semnalul de începere al "marelui război cultural", conflictul deschis între epoca industrială şi epoca virtuală. În pagina de deschidere, un magnific citat din Victor Hugo: "Te poţi opune unei invazii armate, dar nu şi unei idei căreia i-a venit vremea".

Şi într-adevăr, războiul a început. În stil american, adică în justiţie. RIAA (Recording Industry Association of America) a dat în judecată firma Napster, pretinzând că cei 70 milioane de utilizatori au cauzat pagube de 4 miliarde de dolari companiilor pe care le reprezintă. În zadar apărătorii au adus ca argument faptul că Napster nu era de fapt decât un motor de căutare şi că de pe serverele companiei nu s-a descărcat nici o secundă de muzică sub copyright. Napster n-a putut supravieţui procesului, însă muzica a rămas în Reţea.

Alte reţele ­peer-to-peer au înflorit. Gnutella, KaZaA şi atâtea altele, care n-au mai făcut greşeala de a construi cataloage centrale. Pur şi simplu sunt softuri gratuite care permit utilizatorilor din Internet să-şi partajeze resursele, pe propria lor răspundere. Nimeni nu poate acuza însăşi tehnologia. Telefonul e folosit şi de procurori dar şi de mafioţi, nu-i aşa? Un grup numit Hacktivismo a dezvoltat o reţea P2P invizibilă pentru sistemele de detectare, în scopul de a susţine libertate cuvântului în ţări precum China sau Iran, iar un sistem precum FreeNet asigură anonimatul total "împrăştiind" fişierele partajate în mod aleatoriu pe discurile utilizatorilor, totul criptat. Nimeni nu poate ştii ce se găseşte pe propriul său disc şi nici de unde descarcă fişierele care-l interesează... Mai mult chiar, prin urmaşii lui Napster se vehiculează nu doar muzică ci şi, printre altele, filme.

Şi astfel, în război a intrat practic întreaga industrie de divertisment americană. Un conglomerat de coloşi, cu o cifră de afaceri reprezentând peste 5% din PIB-ul Statelor Unite, cu o imensă influenţă în administraţie şi în legislativ. Împotriva unor puşti.

Un alt episod notoriu al "marelui război cultural" îl are ca personaj principal pe un adolescent norvegian numit Jon Johansen şi supranumit DVD Jon. În 1999 avea 16 ani, cumpărase o mulţime de filme pe DVD şi ar fi vrut să le vadă pe noul său computer echipat cu Linux. Dar DVD-urile sunt codate cu un sistem de criptare numit CSS (Content Scrambling System), menit să împiedice copierea lor. A pus cap la cap diverse programe din Internet, a mai scris ceva cod şi a realizat un progrămel, numit deCSS, care înlătura protecţia conţinutul. După care Jon, în inconştienţa tipică vârstei, a publicat sursa pe Internet pentru ca alţi proiectanţi să poată realiza player-e DVD open source.

Ce a urmat e uşor de ghicit. DVD Copy Control Association şi Motion Picture Association ţi-au arătat muşchii iar DVD Jon a fost anchetat şi apoi judecat de autorităţile din Norvegia. Procesul a stârnit vâlvă şi numeroase organizaţii au sărit în ajutorul lui Jon. EFF (Electronic Frontier Foundation) s-a oferit să-i acorde asistenţa juridică. Dar pentru asta era nevoie de bani, aşa că o altă organizaţie, Copyleft, a adăugat inconştienţei doza necesară de impertinenţă: a pus în vânzare celebrele "deCSS t-shirts" - tricouri care aveau imprimate pe spate codul sursă al programului deCSS. În scurt timp, mii de puşti din întreaga lume dezvăluiau în plină stradă un "secret comercial" iar banii obţinuţi au finanţat apărarea lui DVD Jon.

Desigur, Copyleft a fost la rândul ei chemată în instanţă, dar judecătorii s-au văzut puşi în faţa unei probleme spinoase, pentru că în discuţie intra acum Primul Amendament şi libertatea de expresie. Până la urmă, Jon Johansen a fost achitat şi a devenit clar că nici o măsură tehnică nu va putea controla vreodată distribuirea conţinutul digital. Rămâne calea legală, dar... Dacă sute de milioane de oameni încalcă cu bună ştiinţă o lege, înseamnă că legea respectivă are o mare problemă.

Vin vremuri grele, frate Warner... Oare? După ce muzica în format MP3 a împânzit Reţeaua, vânzările de CD-uri au crescut cu 20%.