Într-un articol recent am insistat asupra aspectelor care integrează
softul open source în ecosistemul economic al industriei IT şi am trecut
foarte repede peste aspectele "comunitare" care se leagă de ceea ce este
numit "modelul de dezvoltare" open source. Mai precis, este vorba despre modul
de colaborare aparent haotic pe care-l practică voluntarii care
participă la proiectele de acest gen, despre modul cum se creează
comunităţi în jurul acestor proiecte şi despre dinamica
extraordinară care poate să rezulte de pe urma unei organizări
extrem de fluide şi oarecum spontane. Deşi amplu documentat în câteva
eseuri deja binecunoscute -- "Catedrala şi bazarul" de Eric S. Raymond este
cel mai celebru -- acest model de dezvoltare încă uimeşte prin
calitatea şi complexitatea produselor rezultate şi, mai ales, prin
viteza de reacţie absolut remarcabilă. De pildă, e de
notorietate faptul că inevitabilele erori sau vulnerabilităţi
descoperite în programele open source sunt rezolvate de comunitate în într-un
timp mult mai scurt (adesea e o chestiune de ore) decât în cazul softurilor
proprietare.
Modelul "bazar" -- bazat pe contribuţii voluntare
şi pe auto-organizare -- a fost adoptat cu succes şi în alte domenii,
enciclopedia Wikipedia fiind exemplul cel mai la îndemână. Însă
viteza de reacţie şi suportul voluntarilor s-au dovedit extrem de
valoroase şi în împrejurări dramatice, în care pur şi simplu
nici o altă abordare nu era posibilă. Una dintre poveştile cele
mai emoţionante legate de implicarea acestor comunităţi virtuale
spontane într-o chestiune de viaţă şi de moarte este cea a
voluntarilor care au contribuit la regăsirea persoanelor dispărute
după dezastrul provocat de uraganul Katrina în sudul Statelor Unite.
La câteva zile după devastatoarea furtună care în
29 august 2005 a rupt digurile ce protejau oraşul New Orleans, diverse
situri web au început să publice nenumărate anunţuri prin care
rudele şi prietenii încercau să ceară informaţii despre
persoane dispărute. Însă răspândirea lor pe diverse situri era,
evident, contraproductivă, fiind aproape imposibil ca o informaţie
despre o persoană care a fost găsită să fie
recepţionată de cei interesaţi. În 2 septembrie, un programator
pe nume David Geilhufe şi-a contactat prin e-mail reţeaua de prieteni
şi cunoscuţi pentru a iniţia un efort de centralizare a
informaţiilor disparate, începând cu crearea unui format standard pentru
stocarea datelor (PFIF -- PeopleFinder Interchange Format). A doua zi a trimis
mesaje prin care cerea voluntari pentru colectarea manuală a datelor
şi a fost creată o listă de e-mail pentru coordonare,
urmată imediat de un canal IRC şi de un sistem wiki. Câteva bloguri
cu mare popularitate un publicat la rândul lor anunţuri, astfel încât în
scurt timp iniţiatorii proiectului PeopleFinder au fost asaltaţi de
numeroşi voluntari (până la urmă au fost peste 3.000, primii
venind dintr-o comunitate LiveJournal). Efortul a fost întrerupt doar de
necesitatea de a instala o bază de date mai puternică şi un
motor de căutare, furnizate de Salesforce Foundation.
Luni, 5 septembrie, erau deja introduse în formatul
standardizat circa 10.000 de articole (persoane dispărute sau găsite)
iar în seara zilei de marţi erau deja procesate 50.000 de
înregistrări. În acest timp, programatorii au realizat un instrument de
căutare, astfel încât oricine putea să introducă un nume, un cod
poştal (zip) sau o adresă şi să obţină în câteva
secunde o listă de persoane (cu nume şi semnalmente) care
corespundeau interogării. O lună mai târziu, baza de date cuprindea
642.015 articole şi s-au făcut peste un milion de interogări.
Într-un articol publicat de revista Discover în decembrie 2005, Steve
Berlin Johnson nota: "PeopleFinder a fost genul de efort de administrare a
datelor a cărui execuţie au fi putut dura un an şi ar fi
necesitat mari cheltuieli dacă ar fi fost angajată o corporaţie
sau o agenţie guvernamentală. Grupul PeopleFinder a reuşit în
patru zile pentru zero dolari".
Adevărul este că voluntarii au primit sprijin de
la mai multe organizaţii non-profit şi chiar companii, însă în
cea mai mare parte a proiectului a fost descentralizat şi a funcţionat
un model de organizare ah-hoc tipic proiectelor open source. Deşi
PeopleFinder a fost iniţiativa cea mai mediatizată, au mai fost
şi altele. La doar 48 de ore după dezastru, doi web-designeri din
Utah au realizat situl KatrinaHousing.org, prin care în două
săptămâni 5.000 de oameni şi-au găsit un adăpost
temporar. Spiritul comunităţii trăieşte şi în virtual.
