Vă mai amintiţi de LonelyGirl15? Pe scurt, e vorba de o serie de filme de circa 3 minute prezentând o adolescentă care pretinde că se numeşte Bree, are 15 ani şi locuieşte într-un orăşel neprecizat, "la ore depărtare de orice mall". Postate pe YouTube şi preluate în MySpace, primele 24 de "webisoade" -- cum au fost mai apoi numite -- au generat o audienţă fabuloasă, întreţinută nu printr-o acţiune palpitantă ci prin doza de mister pe care confuzia dintre realitate şi ficţiune au indus-o. Până la urmă s-a dovedit o "făcătură" -- cuvânt pe care-l folosesc pentru a aproxima englezescul "fake" şi totodată pentru a denumi cumva o formă de creaţie care încă nu a căpătat nume. Ceea ce au dovedit realizatorii acestui experiment (o echipă de cineaşti americani şi o actriţă de 19 ani pe nume Jessica Rose) a fost puterea aşa-numitului efect de reţea, care se manifestă pregnant în reţelele de socializare. De fapt, nu avem de-a face cu ficţiune în formă tradiţională, aşa cum o cunoaştem din literatură sau cinematografie, ci mai degrabă de o formă interactivă de creaţie: scenariul a fost dezvoltat în mare măsură pe baza reacţiei audienţei, exprimată în nenumărate forumuri, bloguri şi ale forme de interacţiune pe care internetul le-a făcut posibile.

Avem oare în faţă o nouă formă de artă (aşa cum pretind "creatorii"), sau este vorba de un fenomen "memetic" similar cu celebrul "Numa Numa Dance"? Cred că este mai degrabă o combinaţie ingenioasă dintre cele două. La urma urmei, e vorba de a spune o poveste şi de a implica publicul în derularea ei, iar faptul că şi după ce realizatorii au ieşit la rampă seria LonelyGirl15 a continuat succesul -- însumând peste 70 de milioane de vizualizări -- dovedeşte că nu este un simplu accident şi că audienţa este dispusă să accepte o convenţie specifică oricărei forme de artă. Ceea ce mi se pare importat este că acest gen de creaţie este posibil doar în spaţiul virtual şi nu îşi găseşte nici un precursor printre formele tradiţionale de creaţie. Deşi o parte din expresie ne parvine prin mijloacele audiovizuale, nu este film şi nici televiziune. Este, pur şi simplu altceva: interacţiune în jurul unui fir narativ. De fapt, "webisoadele" sunt simple pretexte pentru ceea ce se petrece alături, în zona socială a web-ului.

Am revenit la acest subiect pentru că fenomenul se repetă. Reţeaua de socializare Bebo -- foarte populară mai ales în Marea Britanie şi Irlanda -- a angajat echipa care a realizat seria LonelyGirl15 pentru a pune în operă o nouă creaţie, numită Kate Modern, care va fi urmată la începutul anului viitor de Sophia's Diary. De data aceasta realizatorii sunt la lumină iar regulile sunt cât se poate de explicite. Scenariile şi personajele au fost discutate cu utilizatorii Bebo înainte de a fi produse, urmând ca reacţia audienţei să stabilească dezvoltarea dramei şi evoluţia personajelor. Distribuţia este selectată dintre profilele utilizatorilor reţelei iar "lista scurtă" este votată de comunitate. Pentru Bebo e o afacere cât se poate de avantajoasă, pentru că deşi webisoadele vor fi disponibile şi în MySpace şi YouTube, interacţiunea cu comunitatea realizatorilor se desfăşoară doar în Bebo, ceea ce poate aduce un aflux important de utilizatori dacă ţinem seama că estimările indică circa 25 de milioane de spectatori pentru fiecare dintre primele webisoade din Kate Modern.

Un alt aspect interesant este faptul că Bebo pare să creeze şi un model de finanţare pentru acest nou gen de creaţie. Deşi costurile sunt foarte reduse (cam 12.000 de dolari pe webisod) şi pot fi considerate amortizate de creşterea numărului de utilizatori, Bebo a încheiat contracte de publicitate cu firme importante -- printre care Microsoft, Procter & Gamble şi Orange -- care au plătit până la o jumătate de milion de dolari pentru a-şi vedea produsele (şi, implicit, brandul) implicate în poveste, profitând de absenţa regulilor care guvernează acest gen de publicitate în televiziune. Producătorii au fost chiar puşi în situaţia de a refuza oferte importante pentru a evita stridenţa sau pentru că, pur şi simplu, nu aveau cum să introducă produsele în desfăşurarea acţiunii -- exemplul furnizat fiind Tampax.

Ca şi în cazul LonelyGirl15, noua realizare a atras atenţia presei tradiţionale. The Guardian şi TimesOnline consideră că noile producţii interactive tind să influenţeze semnificativ piaţa divertismentului, mai ales pe segmentul celor foarte tineri şi tot mai puţin atraşi de televiziunea tradiţională. Pentru ei, internetul devine lifestyle.