Sunt un tehno-optimist. Chiar cred că tehnologiile informatice ne-au făcut viaţa mai bună şi vor continua s-o facă şi mai bună... Aici ar fi urmat două cuvinte: "la nesfârşit" -- pe care n-am mai avut curajul să le scriu. Ritmurile trepidante ale acestei industrii, caruselul ameţitor al dezvoltării -- alimentat de o (aparent) inexorabilă lege a lui Moore -- riscă să ne provoace un adevărat vertij al noutăţii şi să transforme un optimism sănătos într-o periculoasă euforie. Din fericire, există câţiva sceptici de serviciu care au importanta menire să ţină în viaţă îndoiala carteziană şi să ne atragă atenţia că această cursă a dezvoltării nu este lipsită de pericole.

Nu, nu sunt neo-luddiţi şi nici retrograzi. Sunt vizionarii moderni, cei care cunosc lumea tehnologiei şi sunt capabili s-o integreze într-un context mai larg. Poate cel mai vizibil este Bill Joy -- unul dintre fondatorii firmei Sun, un veritabil guru în domeniul IT -- care a şocat lumea publicând în anul 2000 o viziune de-a dreptul apocaliptică asupra viitorului omenirii, culminând cu o posibilă distrugere a speciei umane ("Why the Future Doesn't Need Us" -- Wired, aprilie 2000). În opinia lui Joy, progresul rapid şi necontrolat al celor trei tehnologii fundamentale -- genetica, nanotehnologia şi robotica -- este mai periculos decât proliferarea armelor de distrugere în masă ale secolului 20, fiindcă accesibilitatea noilor tehnologii va creşte riscul unor accidente, pe care previzibilele posibilităţi de auto-replicare le va amplifica până la dimensiunile unor catastrofe planetare.

Ecourile dezbaterii pe care teza lui Joy a provocat-o nu s-au stins nici astăzi. Dintre numeroasele contraargumente, cel al unui alt vizionar -- Jaron Lanier -- se distinge printr-un paradox: este, la rândul său, pesimist. Se pot oare anula reciproc două viziuni pesimiste? Lanier este cunoscut pentru atitudinea sa manifest ostilă inteligenţei artificiale (sintagma "stupiditate artificială" îi este adesea atribuită) iar opinia sa este că niciodată maşinile nu vor avea acces la o inteligenţă de genul celei umane, deci auto-replicarea (esenţială în scenariul lui Joy) nu se va produce necontrolat. Roboţii lui Asimov sunt ficţiune pură. În schimb, Jaron Lanier sesizează un alt pericol la adresa oamenilor, care derivă din atitudinea faţă de maşinile cu pretenţii de inteligenţă: oamenii tind să le atribuie autoritate şi să se conformeze modelelor acestora, în detrimentul propriei inteligenţe creative. Adică: printr-o inevitabilă algebră psihologică, ajungem să ne "tâmpim" intenţionat pentru a ne coborî la nivelul maşinii -- notează Lanier în articolul "Agenţii alienării" (ACM, 1995), subliniind totodată că, spre deosebire de alte unelte, calculatoarele sunt mai utile atunci când utilizatorul are o atitudine antagonică faţă de ele.

De altfel, Lanier vede un pericol oriunde se acordă credit unei inteligenţe care nu este pur omenească şi individuală, în această categorie încadrându-se chiar şi aşa-numita "inteligenţă colectivă", a cărei captare este unul dintre pilonii principali pe care se bazează noua viziune asupra universului Reţelei cunoscută ca Web 2.0. Într-un recent eseu -- cu un titlu provocator: "Digital Maoism" -- publicat în revista electronică Edge, Lanier porneşte de la exemplul enciclopediei Wikipedia pentru a demonstra "pericolele noului colectivism on-line" în sfera socială şi chiar politică. Problema nu este Wikipedia în sine (de altfel, un experiment interesant şi util) şi nici alte situri care funcţionează prin agregare de informaţii, ci modul cum acestea sunt privite şi folosite, creditul care li se acordă în virtutea faptului că sunt rodul unei inteligenţe colective. Tot Edge (care este şi un forum de înalt nivel) a găzduit şi dezbaterea pe această temă, la care au participat nume grele ale lumii IT, printre care Dan Gillmore, Esther Dyson, Howard Rheingold şi chiar Jimmy Wales (creatorul proiectului Wikipedia).

Cine este de fapt acest Jaron care ne pune pe gânduri? Coafura sa "rasta" (ca a lui Bob Marley) sugerează un pop star, ceea ce nu e departe de adevăr: carieră sa muzicală (compozitor şi virtuoz pianist) consemnează apariţii alături de Ornette Coleman sau Philip Glass. Este cunoscut şi în lumea artelor vizuale, nu doar ca cineast (a colaborat şi cu Steven Spieldberg). A crescut o vreme capre la graniţa cu Mexicul. A inventat Realitatea Virtuală şi a dezvoltat soluţii pentru tele-imersiune şi tele-prezenţă. Iar dacă vreun chirurg mă va opera vreodată de la distanţă, lui Jaron va trebui să-i mulţumesc.