Într-o vreme când greutatea computerelor se măsura în
tone iar datele se introduceau pe cartele perforate, un tânăr pe nume Alan
Kay a avut o viziune: calculatorul nu trebuie să se rezume la calcule, ci
trebuie să devină un nou mediu, un "amplificator al gândirii" la
îndemâna tuturor şi, mai ales, a copiilor. Pentru asta ar trebui să
fie mic şi portabil, cam de dimensiunea unei cărţi, ar trebui
să poată să fie utilizat "în loc de hârtie", să fie extrem
de uşor de folosit cu ajutorul unui "stilou special", să se
poată conecta la "biblioteci digitale" de unde să poată
descărca "piese de informaţie" de diverse tipuri: text, imagine,
sunet şi chiar elemente active. Era pe la sfârşitul anilor '60 iar
acestor vise Kay le-a zis "proiectul Dynabook". Mai mult chiar, inspirat de un
limbaj bizar inventat de nişte norvegieni, a conceput un limbaj de
programare cu care să programeze această jucărie imaginară.
Era primul limbaj orientat pe obiecte şi, pentru că trebuia să
fie simplu şi colocvial, l-a numit Smalltalk.
În vremea asta, un alt grup de vizionari lucrau pentru o
companie al cărei nume a devenit sinonim cu copiatoarele. Puţină
lume ştie rolul pe care Xerox l-a jucat în istoria informaticii moderne
prin centrul său de cercetare din Palo Alto (PARC). Aici a fost inventată
reţeaua Ethernet şi imprimanta laser, aici a fost dezvoltat primul
maus comercial, aici au fost construite staţiile de lucru numite Alto...
În 1970, Alan Kay vine la Xerox PARC şi le expune noilor săi colegi
viziunea sa. Proiectul era utopic din perspectiva echipamentelor, dar pe partea
de software se putea începe. Aşa se face că tot aici, folosindu-se
limbajul Smalltalk, a fost inventată interfaţa grafică care mai
târziu va face într-adevăr computerele accesibile şi copiilor: cu
ferestre, iconuri, maus, drag and drop, cut and paste...
Oricât de geniali au fost cercetătorii de la PARC,
aveau un cusur: nu ştiau să vândă. Tot ce făcuseră era
prea avansat pentru vremurile acelea. Aşa că în 1979 se
hotărăsc să invite nişte posibili investitori, capabili
să valorifice comercial minunatele lor invenţii. Le prezintă
ceea ce astăzi este imaginea tipică în orice firmă: o reţea
cu zeci de calculatoare conectate, fiecare dotat cu maus şi
interfaţă grafică, imprimante laser din loc în loc... Nimeni nu
înţelege la ce-ar putea folosi toate astea.
Cu o singură excepţie: Steve Jobs - fondatorul
şi conducătorul firmei Apple. Ca şi Alan Kay, Jobs era un
vizionar. Dar spre deosebire de Kay, Jobs era un businessman de geniu. Lui îi
revenea misiunea să ducă mai departe viziunea. Iar pentru aceasta,
trebuia să rezolve o ecuaţie complexă. Câtă vreme
calculatoarele erau foarte scumpe, ele urmau să fie folosite doar de
profesionişti, aşa că utilizarea intuitivă nu era
esenţială. Microcalculatoarele de genul celor produse de Apple erau
ieftine, dar nu erau suficient de puternice pentru a suporta interfaţa
intuitivă care să le facă accesibile neprofesioniştilor,
aşa că rămâneau în teritoriul pasionaţilor. Mai era nevoie
de un ingredient, ceva care să lege lucrurile şi să facă
microcalculatoarele utile în afaceri.
Aici intervine un student de la Stanford Business School, pe
nume Dan Bricklin. Se zice că ideea genială i-a venit urmărind
un curs în care profesorul a acoperit o tablă întreagă cu calcule
economice, după care a descoperit o eroare şi toate calculele
următoare au trebuit refăcute. Dan şi-a zis că ar putea
face un program în care calculele să se refacă automat atunci când
parametrii se schimbă. Şi-a folosit computerul Apple pentru a crea un
program care să-i permită să introducă date şi formule
de calcul într-o structură organizată pe linii şi coloane. Când
a primit ca temă un studiu de caz despre Pepsi Cola, lui Bricklin i-a fost
foarte uşor să analizeze variantele posibile în funcţie de
diverse variabile. Aşa s-a născut primul program de calcul tabelar.
S-a numit VisiCalc şi a fost ceea ce se cheamă azi "killer app".
Şi acum repede înainte. Dotate cu VisiCalc,
microcomputerele Apple devin interesante pentru lumea afacerilor şi se
vând ca pâinea caldă. Steve Jobs face o adevărată avere iar IBM
îşi dă seama de potenţialul microcalculatoarelor şi se
pregăteşte să intre în joc. Lansează primele PC-uri într-o
manieră care nu-i sta în fire: bazându-se pe componente produse de
diverşi producători. Specificaţiile platformei devin astfel
publice şi tot mai mulţi producători încep să producă
propriile "clone", care invadează piaţă şi
forţează scăderea preţurilor.
Jobs îşi dă seama că trebuie joace tare. În
schimbul vânzării către Xerox a unui pachet de acţiuni Apple sub
preţul pieţei, obţine accesul inginerilor săi la Xerox PARC
pentru trei zile. Suficient. În orwellianul an 1984, Apple lansează
revoluţionarul Macintosh, primul adevărat calculator personal, cu
interfaţa sa grafică atât de intuitivă...
În vremea asta, firma lui Bricklin, Software Arts,
intră în conflict cu firma VisiCorp, care avea rolul să
comercializeze VisiCalc, dar orienta tot mai multe fonduri pentru dezvoltarea
unui produs concurent, VisiOn, în vreme ce Software Arts întârzia lansarea unei
variante pentru PC-uri IBM. În focul războiului juridic, îl pierd din
vedere pe Mitch Kapor, un inginer care lucra la unele extensii pentru VisiCalc
de care Bricklin şi ai săi nu erau prea interesaţi. Kapor
îşi înfiinţează propria firmă şi lansează Lotus
1-2-3, un spreadsheet care va propulsa PC-urile în birourile companiilor
şi va trimite VisiCalc în paginile de istorie. Nu fără procese,
desigur.
Xerox asistă intrigată la succesul Macintosh-ului
şi dă în judecată pe Apple pentru că i-a furat
interfaţa grafică. Pierde. Apple nu a folosit cod de la Xerox iar ideile
sunt libere.
Un tânăr din Seattle care dezvoltase un interpretor de
Basic ajunge, printr-un bizar concurs de împrejurări, să furnizeze
lui IBM un sistem de operare pentru PC-uri, pe care la rândul lui îl
cumpărase de la un pasionat de computere. Această mutare face repede
din Bill Gates un miliardar. Dar Bill intuieşte că viitorul
seamănă cu Mac-ul. Mica sa companie, Microsoft, dezvoltă un spreadsheet
pentru Macintosh şi, într-o întrevedere secretă, îi explică lui
Steve Jobs că dacă vrea să învingă PC-ul IBM trebuie
să facă publice specificaţiile Mac-ului. Dacă o va face,
Microsoft îşi va orienta dezvoltarea pe platforma Macintosh. Jobs face o
gravă greşeală refuzându-l.
Urmarea firească a fost că, datorită
competiţiei acerbe, PC-urile bazate pe platforma IBM au devenit tot mai
ieftine iar ritmul inovaţiilor tot mai rapid. Când Microsoft a reuşit
să aşeze peste MS-DOS o interfaţă grafică
similară celei de pe Macintosh, avantajul Mac-urilor s-a subţiat sensibil.
Iar după ce a venit şi avalanşa de aplicaţii pentru Windows
- printre care şi Excel, spreadseet-ul dezvoltat iniţial pentru Mac -
Apple a pierdut competiţia. Cel puţin temporar.
Istoria se repetă. Apple cheamă în
instanţă pe Microsoft pentru că i-a furat interfaţa
grafică. Pierde. Microsoft n-a folosit cod de la Apple iar ideile sunt
libere.
Din această istorie tumultoasă şi
presărată cu litigii de toate felurile, ne-am ales fiecare cu un
computer pe birou. Nici secretul comercial şi nici copyright-ul n-au
reuşit să oprească marşul triumfător al inovaţiei.
Vor reuşi oare patentele software, care agită astăzi spiritele?
Poate. Norocul este însă că cei care au creat
Internetul au fost la rândul lor vizionari: au lăsat tehnologia
liberă şi deschisă. Aşa se face că am avut şansa
să răscolesc liber Reţeaua pentru a culege piesele care compun
acest fragment din istoria romanţată a calculatoarelor personale.
