Probabil că destul de puţină lume ştie
că istoricul şi criticul literar Ovid S. Crohmălniceanu a fost
şi autorul unor opere de science-fiction. Într-una dintre povestirile din
volumul "Istorii insolite" (1980) autorul brodează pe tema clasică a
călătoriei în viitor şi ne oferă o viziune cu adevărat
insolită: spre deosebire tiparul obişnuit, călătorul său
în viitor nu întâlneşte o societate tehnicistă ci, dimpotrivă,
una dedicată mai degrabă delectării şi artelor. Deşi
omniprezentă, tehnologia este discretă şi nu constituie o
preocupare în sine. Desigur, suntem departe de un astfel de ipotetic viitor, însă
unele tendinţe actuale par să dea o notă de credibilitate
utopiei lui Crohmălniceanu.
Un exemplu devenit deja clasic este enciclopedia Wikipedia,
care ilustrează poate cel mai bine ceea ce se cheamă astăzi
"peer production" -- adică un model de producţie în care creatorii
unui produs colaborează "de la egal la egal", se organizează spontan
iar proiectul şi agenda sunt oarecum vagi. Şi totuşi, în acest
fel a luat fiinţă o operă impresionantă, care la momentul la
care scriu acest rând adună nu mai puţin de 1.319.964 de articole
(doar în limba engleză). Pe acelaşi model funcţionează
numeroase alte proiecte, cum ar fi de exemplu Digg. Aici publicul (adică
oricine) poate furniza referinţe la ştiri sau articole pe care le consideră
de interes iar comunitatea le alege pe cele mai relevante, care astfel acced la
o poziţie mai vizibilă.
Ceea ce se reproşează acestor proiecte este lipsa
de rigoare. Dar tocmai această lipsă de rigoare pe care organizarea
informală o induce este cea care face diferenţa, cea care pare să
le asigure eficienţa. Este tocmai elementul de noutate care vine să
contrazică modelul de productivitate al epocii industriale, întruchipat de
"banda de montaj" şi tot ce aceasta implică: planificare,
disciplină, metodă. Se poate argumenta că atât Wikipedia cât
şi celelalte proiecte asemănătoare (printre care se poate
menţiona impresionanta colecţie de recenzii postate de public la
Amazon.com) nu pot fi considerate lucrative propriu-zise, că rezultatul
lor nu este un produs care să aibă o valoare de piaţă.
Există însă un contraexemplu major: sistemul de operare Linux a fost
realizat tot pe baza unui model de organizare spontană de tip "peer
production" iar rezultatul este un produs care este tot mai semnificativ pe
piaţa de software. Din nou se poate obiecta că atât Linux cât şi
alte proiecte software open source sunt oarecum excentrice prin faptul că
se bazează pe voluntariat şi pasiune, că nu sunt girate de o
organizaţie formală şi, prin urmare, sunt un simplu hobby.
Însă, din perspectivă istorică, proiectul Linux a fost prima
probă concretă că un astfel de model de producţie nu doar
că poate funcţiona, dar poate fi chiar extrem de eficient.
Într-un celebru eseu, Eric S. Raymond pune în contrast
modelul clasic al producţiei de software, bazat pe o organizare riguros
ierarhică (pe care-l numeşte "catedrală") cu modelul aproape
anarhic pe care s-a bazat dezvoltarea Linux-ului ("bazarul"). De fapt, este
vorba de două metodologii diferite iar succesul pe care Linux îl
dovedeşte pe piaţă a pus pe gânduri industria de software. Tot
mai mulţi experţi în ingineria software au început să pună
la îndoială eficienţa metodologia clasică -- numită oficial
"în cascadă" -- care prevedea un ciclu de dezvoltare în care fazele se succedau
într-o ordine prestabilită: analiza cerinţelor, proiectare,
implementare, testare, instalare şi integrare şi
mentenanţă. Nu este greu de observat că metafora benzii de
montaj transpare în acest model, mai ales în situaţia tipică în care
echipe diferite sunt alocate diferitelor faze.
Desigur, modelul are avantajul de a fi predictibil şi
măsurabil din punct de vedere a resurselor, dar reversul este că e
rigid. În replică, un grup de experţi au propus 2001 un nou model, pe
care l-au numit "dezvoltare agilă", care se bazează pe o
evidentă relaxare a regulilor: accentul se pune pe indivizi şi pe
interacţiunea informală dintre aceştia şi nu pe procese
riguroase, pe software funcţional şi nu pe documentaţie
amplă, pe colaborarea cu utilizatorul şi nu pe negocierea
contractului, pe posibilitatea schimbărilor şi nu pe urmarea unui
plan. Deşi copios inspirată din metodele practicate de
comunităţile open source, metodologiile "agile" (una dintre acestea
se cheamă chiar "programare extremă") sunt tot mai populare în firme
pur comerciale şi par să semnaleze că producţia de software
se îndepărtează de rigorile tipice epocii industriale.
Între timp, Wikipedia a crescut cu 277 de articole.
