În urmă cu zece ani internetul era încă la început iar lumea abia începea să simtă "spiritul" acestui nou mediu. Cam în acea vreme s-a petrecut o întâmplare care avea să pună în evidenţă o chestiune importantă pe care Reţeaua o induce într-o lume încă dominată de mentalităţile epocii industriale: identitatea.

Revista Wired, în încercarea ei de a documenta ceea ce fondatorii ei au numit "revoluţia digitală", a lansat mai multe forumuri publice prin care cititorii şi redactorii să poată să comunice şi să comenteze subiectele incitante tratate în paginile tipărite. Pe la începutul anului 1995, o prezenţă stranie s-a făcut remarcată în aceste liste de discuţii. Personajul semna cu numele Marshall McLuhan, însă partea cea mai ciudată era că toate comentariile sale erau formulate exact în stilul – considerat, până atunci, inconfundabil -- al celebrului autor canadian şi exprimau idei, de multe ori paradoxale, în spiritul adevăratului McLuhan. Intrigaţi, redactorii au încercat să-l identifice însă au constatat că acesta posta prin aşa-numite "servere de anonimizare" care-i ascundeau coordonatele din internet. Gary Wolf -- redactorul şef din acea vreme -- a contactat mai mulţi apropiaţi ai profesorului şi le-a prezentat exemple din postările necunoscutului iar răspunsul unanim al acestora a fost că dacă autorul nu era însuşi McLuhan (şi, evident, nu era, din moment ce acesta murise cu 15 ani înainte), atunci nu putea fi decât un misterios automat programat să imite perspectiva inimitabilă a acestuia.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Marshall McLuhan era considerat "sfântul patron" al revistei tocmai pentru că unul dintre demersurile acesteia era să prelungească în era digitală analiza aprofundată a mediilor de comunicare întreprinsă de autorul "Galaxiei Gutenberg". Până la urmă schimbul de mesaje dintre Gary Wolf şi pretinsul McLuhan a fost publicat ca interviu în numărul din ianuarie 1996 sub titlul "Channeling McLuhan" iar una dintre temele abordate a fost tocmai cea a anonimatului şi a sferei private în era digitală. Răspunsurile "spiritului" s-au dovedit la fel de tranşante şi (aparent) paradoxale ca ale maestrului, păstrând-şi şi astăzi prospeţimea.

"Nu vă lăsaţi amăgiţi de anonimat. Nu există aşa ceva, odată ce fiecare nod al unei reţele de comunicaţii are un identificator. Îngrijorarea privind intimitatea şi anonimatul e depăşită". Societatea industrială de la jumătatea secolului 20 a fost una a maselor anonime, în care fabricile şi corporaţiile atribuiau oamenilor roluri, nu identităţi. Însă între individul privat şi masele societăţii industriale nu e nici o contradicţie, pentru că ambele fac parte din configuraţia industrială. În schimb, "societatea comunicaţiilor electronice instantanee conferă fiecăruia o identitate -- pe care toţi ne-o dorim şi pe care tot noi ne dorim s-o pierdem -- punând astfel sub o presiune aproape insuportabilă asupra a ceea ce înţelegem prin intimitate" (privacy). În viziunea falsului McLuhan, identitatea în Reţea se aseamănă mai degrabă cu un brand. O marcă poate să-şi piardă valoarea sau să ajungă să fie controlată de altcineva, caz în care poţi să inventezi alta. Este un identificator, ce poate fi uşor de deosebit de un nume banal şi care poate fi schimbat după dorinţă.

Astăzi putem constata că spiritul -- anonim? -- a avut dreptate şi că, într-adevăr, fiecare dintre noi avem şansa de a ne clădi o identitate (sau chiar mai multe) în Reţea. Mulţimea blog-urilor şi a participanţilor la nenumăratele comunităţi virtuale nu sunt decât proba că valorizarea acestor identităţi este una dintre resursele cele mai valoroase ale internetului. Aşa cum există şi reversul: zi de zi ne negociem identitatea pentru servicii mai bune, cedând astfel o parte din intimitate. Orice vizită la Amazon.com îmi aduce în prima pagină o excelentă selecţie personalizată de titluri, însă nu pot să-mi reprim senzaţia neplăcută că fiecare pas îmi este monitorizat de un soi de Big Brother impersonal şi că "dosarul" meu de la Amazon s-ar putea conecta cu cel de la LiveJournal sau cu cel de la Google...

Problema este însă că noţiunea atât de fluidă de identitate din spaţiul digital vine oarecum în contradicţie identitatea civilă, amprentabilă şi identificabilă prin ADN. Oricâte asigurări ne oferă legile moderne, am mereu o reţinere când mi se cere CNP-ul. Undeva, cândva, un sistem informatic -- precum cel imaginat de Guvernul României în vara anului 2003 -- va ajunge să ştie totul despre fiecare dintre noi. Şi poate nu e tocmai ce ne dorim.