Marshall McLuhan a fost un personaj oarecum singular. Nu a fost, cu siguranţă, primul care a remarcat efectele pe care le produc noile medii informaţionale, dar a fost poate primul care a condus o analiză complexă a reverberaţiilor culturale şi istorice pe care inovaţiile majore în planul comunicării le-au provocat, de la tiparniţa cu caractere mobile şi până la televiziune. Sintagma paradoxală prin care a ales să evoce rolul mijloacelor de comunicare - "The medium is the message" - a devenit celebră şi spune, în esenţă, că orice mediu de comunicare îşi are efectele sale intrinseci, mesajul său propriu. Mai departe, se poate deduce că acest mesaj interferează cu toate mesajele pe care le vehiculează şi generează astfel noi forme culturale.

Revista Wired - tribuna de opinie a tehno-optimiştilor - l-a ales pe McLuhan ca "sfânt patron" tocmai pentru a sublinia faptul că documentează "pe viu" efectele culturale ale unui nou mediu: reţeaua globală de calculatoare. Şi nu doar că o documentează, dar este ea însăşi parte a unei noi sub-culturi (zisă uneori "the geek culture"), motiv pentru care a ajuns să fie adesea clasată în categoria lifestyle, alături de... Playboy!

Nu fără un oarecare temei... Însă dincolo de tehno-gadgeturi şi viziuni futuriste, Wired a găzduit mereu articole ample şi provocatoare, care au stârnit adesea controverse majore şi dezbateri care au depăşit sfera aşa-numitei ciber-culturi. Desigur, multe dintre acestea au vizat tema directoare a demersului editorial: viitorul lumii văzut prin prisma "revoluţie digitale". Şi, în ciuda dominantei optimiste, nu toate opiniile exprimate au fost roz. Exemplul cel mai notoriu din această categorie este articolul "Why the future doesn't need us" (aprilie 2000), în care Bill Joy - unul dintre fondatorii firmei Sun Microsystems, un veritabil guru al tehnologiei - trage un serios semnal de alarmă în privinţa pericolelor pe care le pot genera cele trei tehnologii de vârf ale secolului 21: robotica, ingineria genetică şi nanotehnologia. În contrast vădit cu utopiile pozitiviste de genul celei care a făcut valuri în 1997 ("The Long Boom" de Peter Schwartz şi Peter Leyden), viziunea sumbră propusă de Joy aminteşte clar de "distopia" aproape uitată a curentului cyberpunk. Revenim astfel la tema centrală a ciber-culturii timpuri: disputa dintre tehno-pesimişti şi tehno-optimişti.

Atât pesimismul cât şi optimismul ţin de o anumită atitudine asupra viitorului, deci intră în mod firesc în sfera predilectă de interes a editorilor revistei Wired. Interes subliniat nu doar de motto-urile înscrise pe copertă ("The future is in beta", "Fast forward" etc.) ci şi de prezenţa constantă în paginile revistei a unor vizionari ca Nicolas Negroponte, Michael Dertouzos (autorul cărţii What Will Be) sau Paul Saffo (director al grupului de cercetare Institute for the Future). Acesta din urmă a lansat încă în 1993 o extrem de provocatoare paralelă între cyberpunk şi curentul avangardist al anilor 50, cunoscut sub termenul generic de generaţia beat.

În primul rând, Saffo remarcă faptul că ambele curente au avut o viaţă efemeră, s-au exprimat preponderent în domeniul ficţiunii literare şi au fost reprezentate de un număr relativ mic de exponenţi notorii. Cel mai adesea pentru beatniks sunt amintiţi Jack Kerouak şi William Borroughs în vreme ce pentru cyberpunk se pomeneşte de William Gibson şi Bruce Sterling. Ambele mişcări au coincis în timp cu emergenţa unor infrastructuri majore: autostrăzile interstatale evocate de celebrul roman On the Road şi respectiv marile reţele de calculatoare, care găzduiesc acţiunea din Neuromancer. Ca amănunt anecdotic se aminteşte că lui Kerouak nu-i plăcea să şofeze în vreme ce Gibson şi-a scris viziunea despre ciber-spaţiu pe o maşină de scris Hermes din 1924... Analogiile sunt mult mai ample însă ceea ce este important în eseul lui Saffo este că ambele mişcări tind să fie considerate precursoarele underground ale unor mişcări socio-culturale la nivel de mase. În cazul generaţiei beat, urmarea a venit după un deceniu sub forma mişcării hippie. Doar oare ce anticipează mişcarea cyberpunk?

Saffo prezice că aşa cum optimismul, sentimentul comunităţii şi implicarea a diferenţiat pe hippies de precursorii lor, la fel se va întâmpla cu viitoarea contra-cultură digitală anticipată de cyberpunk. Mai mult chiar, Saffo caută şi un nume pentru această viitoare generaţie şi e gata să parieze că aceştia îşi vor spune ceva de genul "tekkies"... Nu departe vine şi Dertouzos, când vorbeşte despre "techies" (entuziaştii tehnologiei) şi "hummies" (umaniştii) ca despre două tagme care în viitor se vor contopi într-un soi de tehno-umanism...

Mi-e la fel de greu să-i dau dreptate lui Saffo după un deceniu, cum îmi este şi să-l contrazic. Este însă tot mai evident că o anume sub-cultură s-a cristalizat între timp şi că, în linii mari, ea corespunde descrierii chiar dacă proporţia de masă este discutabilă. Cei care o întrupează îşi spun însă altfel: hackers. Iar dacă e să ducem mai departe analogia, lucrurile devin încă şi mai interesante. În vreme ce pentru "hipioţi" (ajung imediat şi la chestiunea barbarismelor) ţinuta vestimentară şi pletele reprezentau semnalmentele apartenenţei - care trebuiau însă confirmate de ideologia non-violenţei (flower power) şi de afinităţi culturale, mai cu seamă din sfera muzicii - în cazul hacker-ilor recunoaşterea vine în principal din sfera limbajului. Există un veritabil jargon a cărui stăpânire este un semn clar al apartenenţei. Şi nu este vorba de limbajul tehnic în sine, ci de o anumită combinaţie subtilă de slang, convenţii, cuvinte inventate şi cuvinte deturnate... Ceva care nu se poate învăţa decât din mediul, într-un fel select, al celor care-l vorbesc. Interesant este că există un dicţionar al acestui jargon ("The Jargon File"), care este dezvoltat în mod similar cu programele pentru calculator: are versiuni şi sub-versiuni (sau subversiuni?) numerotate riguros, dispune de un istoric al actualizărilor etc. Desigur, şi Wired are o rubrică permanentă numită "Jargon Watch".

Există însă o mică problemă: limba engleză. În vreme că limbajul tehnic propriu-zis este traductibil (sau măcar poate fi adaptat), jargonul hacker-ilor este intraductibil. M-am confruntat adesea cu această problemă când am abordat chestiuni ţinând de limbajul tehnic în articole sau în diverse forumuri publice din Internet. De fiecare dată când am propus localizarea unor termeni, m-am lovit de o opoziţie fermă şi adesea furioasă venind preponderent din rândul celor mai tineri. Dacă o vreme am crezut ca-i vorba doar despre teribilismul vârstei, am ajuns apoi să înţeleg că de fapt e vorba de o chestiune mai adâncă: orice propunere de localizare este percepută ca un atentat la jargonul care le consemnează o anumită apartenenţă culturală.

Constat însă că eu însumi folosesc un dublu limbaj. Într-un fel scriu articolele publicate şi în alt fel mă exprim colocvial în cercurile tehnice reale sau virtuale prin care mă nimeresc. Cu siguranţă voi explica unui client într-o politicoasă limbă română cauza unui anumit comportament al unui program, în vreme ce într-o listă de discuţii tehnice e adesea suficient un răspuns de patru litere: RTFM. Dacă adresantul nu înţelege, cu siguranţă nu este un hacker...

Limbajul este însă doar primul nivel în ceea ce deja se cheamă cultura hacker-ilor. Există la nivelele superioare o întreagă ideologie care tindă să iasă din underground. Şi o bogată bibliografie care începe cu cartea lui Steven Levy numită Hackers: Heroes of the Computer Revolution. E oare o coincidenţă că aceasta a apărut în acelaşi orwellian 1984 în care a apărut şi etalonul cyberpunk Neuromancer?