Deja nu mai este o ştire: a fost lansat portalul Europeana, un soi de bibliotecă digitală a moştenirii culturale europene, menită să pună la dispoziţia publicului şi specialiştilor milioane de cărţi şi publicaţii, manuscrise, imagini, materiale audio sau video, precum şi conţinutul a numeroase arhive publice. În vreme ce tabăra tehno-pesimiştilor îşi continua lamentaţiile, glosând monoton pe tema "internetul ne distruge cultura", publicul a dat năvală peste noul edificiu cultural şi a reuşit performanţa să-l pună la pământ. Aşa se face că, la momentul acesta, situl Europeana.eu ne întâmpină cu un mesaj în trei limbi care ne anunţă că imensul interes pe care portalul l-a suscitat a generat un trafic de 13 milioane de hit-uri pe oră, la care serverele nu au făcut faţă. Comunicatul de presă emis imediat după căderea serviciului ne mai spune că s-a ajuns la cifra de 4.000 de utilizatori concurenţi (care făceau în acelaşi timp acelaşi lucru -- de pildă căutau materiale relevante despre Cervantes sau James Joyce) şi că cei mai mulţi dintre vizitatori au fost din Germania, Franţa, Spania, Italia şi Olanda. Doar 4% dintre vizite au venit din Statele Unite şi cred că am simţit o notă ironică în faptul că autorii au menţionat acest amănunt.

Specialiştii lucrează la o variantă mai robustă, care va fi disponibilă doar la jumătatea lui decembrie. Totuşi, există un site colateral (dev.europeana.eu) care oferă numeroase detalii despre proiect, printre care şi o prezentare -- un slide-show cu situl "în acţiune" -- care m-a surprins. Mă aşteptam la o abordare anostă, reflectând oarecum imensul mecanism birocratic care a dat naştere proiectului, însă am dat peste o punere în pagină modernă şi prietenoasă, cuprinzând chiar şi unele elemente specifice Web2.0, cum ar fi posibilităţile oferite utilizatorilor înregistraţi de a salva referinţe sau criteriile unor căutări complexe. Utilizatorii pot chiar să eticheteze obiectele colecţiilor, astfel încât această folksonomie aduce o dimensiune suplimentară metadatelor foarte riguroase care guvernează organizarea internă.

Este important de notat că Europeana este un "portal", prin faptul că în cea mai mare parte nu stochează conţinutul pe care-l prezintă, ci doar "surogate" (cum ar fi imagini de mici dimensiuni sau secvenţe din înregistrările audio/video), conţinutul original fiind accesibil în diverse colecţii naţionale sau tematice. Ceea ce stochează şi operează Europeana sunt descrierile formale şi riguroase ale obiectelor, care reprezintă opera de mulţi ani a bibliotecarilor, muzeografilor, arhivarilor şi a altor specialişti. Într-un fel, este poate prima oară când publicul obişnuit beneficiază de munca migăloasă a acestora, pentru că întregul mecanism de parcurgere şi căutare se bazează pe aceste date. De exemplu, pe lângă căutările tematice simple, se poate căuta după axa timpului, după zone geografice, după provenienţă sau alte criterii. Poate că publicul larg nu are nevoie de toată această complexitate, însă Europeana se vrea nu doar o vitrină a patrimoniului cultural, ci şi un instrument de lucru pentru specialişti din numeroase domenii. Deocamdată sunt stocate circa două milioane de piese, dar se estimează că în mai puţin doi ani numărul acestora va depăşi 10 milioane, aşa că o bună parte din munca unui (să zicem) istoric va putea fi făcută din fotoliu, parcurgând online arhivele, studiind manuscrise şi corespondenţe, găsind cu uşurinţă artefacte relevante.

Oarecum ciudat este că, indirect, startul acestui mare proiect a fost dat de Google, care a anunţat la sfârşitul anului 2004 demararea proiectului Google Book Search. Ideea de a digitiza 15 milioane de cărţi şi de a face conţinutul lor disponibil pentru căutări a iritat la culme nu doar pe editori, ci şi pe Jean-Noël Jeanneney (preşedintele Bibliotecii Naţionale a Franţei), care a publicat în Le Monde un articol numit "Quand Google défie l'Europe". Ideea principală era că proiectul iniţiat de Google (care viza cinci mari biblioteci, dintre care doar una europeană: Oxford) va contribui enorm la o hegemonie a culturii anglo-saxone în spaţiul digital iar Europa ar trebui să facă ceva. Ideea a fost dusă mai departe de preşedintele Chirac care, alături de alţi cinci şefi de stat (Polonia, Italia, Germania, Spania şi Ungaria), s-a adresat Consiliului Europei şi Comisiei Europene, cerându-le să iniţieze un proiect pentru o bibliotecă digitală europeană.

A rezultat până la urmă o colecţie mult mai largă iar interesul publicului pare să justifice efortul.