Se pare că tot ce
ştiam despre creierul nostru erau mituri. Se spunea că ne naştem
cu un număr de neuroni şi că aceştia mor, unul câte unul,
pe parcursul vieţii. De fapt, se regenerează. Se spunea că
tiparele gândirii se formează în primii trei ani de
viaţă, dar în realitate creierul se "reorganizează"
permanent în funcţie de stimulii pe care îi primeşte.
Se spunea că tot ce ţine de activitatea creierului se exprimă în
termeni de neuroni şi sinapse, dar de fapt creierul se modelează
chiar şi la modul fizic. Este plastic. Creierul unui muzician, de
exemplu, devine la modul fizic diferit de cel al unui om obişnuit
(cerebelul este cu circa 5% mai mare). Până şi mitul conform
căruia toţi oamenii gândesc în acelaşi fel se dărâmă
în faţa evidenţei că experienţe şi culturi diferite
dezvoltă procese cognitive diferite. Pe de altă parte, s-a
descoperit că o limbă străină este "stocată" într-o
altă zonă a creierului decât limba nativă, ceea ce sugerează
că stimulii primiţi la vârste fragede au un rol special.
Până acum, o
provocare majoră pentru mintea noastră o reprezenta deprinderea
scrisului şi cititului, care implică o reorganizare majoră a
întregului creier, obţinută printr-un antrenament asiduu
menit să ne "reprogrameze" o deprindere nativă (comunicarea
orală) astfel încât să poată cuprinde una artificială.
Liniaritatea textului se propagă şi ne modelează procesele
cognitive într-un mod care favorizează secvenţa, succesiunea
paşilor, ordinea liniară. Se poate şi altfel? E suficient să ne
privim copiii, care ascultă muzică în căşti, schimbă
mesaje cu câţiva prieteni deodată, surfează pe web şi în
timpul acesta îşi fac lecţiile. Estimări statistice din 2001
ne spun că până la majorat, copiii americani petrec peste
10.000 de ore cu jocuri video, trimit şi primesc peste 200.000 de
mesaje instant sau e-mail, stau mai mult de 20.000 de ore în
faţa televizorului (cel mai adesea pe posturi cu un ritm vizual
ameţitor) şi văd o jumătate de milion de reclame. Însă
foarte puţini dedică 5.000 de ore lecturii. Un astfel de
antrenament favorizează accesul direct în faţa secvenţei,
paralelismul în faţa succesiunii, atenţia distribuită
aparent aleator în faţa concentrării, imaginea în faţa
textului.
Avem în faţă
prima generaţie de "nativi" ai erei digitale. În termenii
unui articol publicat de Mark Prensky în 2001 (Digital Natives,
Digital Immigrants), toţi cei care am crescut în cultura
tiparului şi a televiziunii clasice suntem doar imigranţi aici şi
nu ne rămâne decât să ne adaptăm. Oricât de bine
o vom face, mereu ne vom păstra acel "accent străin". Pe unii
îi vor trăda obiceiuri vechi (telefonul cu care unii verifică
recepţionarea unui e-mail), pe alţii preocuparea obsesivă pentru
tehnologie. Pentru nativi, tehnologia digitală face parte din
natură. Au crescut cu ea iar aceasta le-a modelat un mod de a gândi
şi de a procesa informaţia fundamental diferit de al nostru, iar
Persky presupune că însăşi natura fizică a creierului s-a
schimbat. Problema este că sistemul educaţional actual nu a fost
conceput pentru această generaţie iar educatorii nu mai vorbesc
aceeaşi limbă cu cei educaţi. Profesorii reclamă cuanta extrem de
redusă de atenţie a elevilor, ignorând că aceiaşi elevi
sunt capabili să se concentreze 10 ore într-un joc video.
Adevărul este că liniaritatea şi succesiunea paşilor le este
străină iar ritmurile lente ale şcolii îi plictisesc. Pentru
ei e firesc să facă mai multe lucruri deodată iar hipertextul este
calea directă spre informaţia punctuală, spre recompensa imediată.
Google în locul bibliotecii. În ciuda lipsei de sistem,
printr-un proces pe care noi nu-l putem înţelege, informaţia
disparată ajunge totuşi să se structureze şi să devină
cunoaştere. În experimentele lui Prinsky, viteza, renunţarea
la prezentarea sistematică şi înglobarea informaţiei în
jocuri de genul "first person shooter" au dat rezultate
spectaculoase.
Într-un articol
recent, Bob Cringely atacă aceeaşi temă din alt unghi. În
viziunea sa, o tehnologie nouă are nevoie de 30 de ani (o generaţie)
pentru a fi complet asimilată cultural iar inexorabila lege a
progresului exponenţial enunţată de Moore ne-a adus în
punctul în care viteza schimbării pune sub asalt un întreg
sistem instituţional, cu şcoala în linia frontului. Se
apropie vremea când va apărea prima generaţie de părinţi
care n-au cunoscut viaţa fără computere personale şi telefoane
mobile. Aici va fi punctul de cotitură.
