DRM (Digital Rights Management) este subiectul unei controverse care durează de câţiva ani. În esenţă, este vorba despre o varietate de tehnologii care au ca scop împiedicarea transferului ilegal de materiale sub copyright şi este clar că principalii promotori ai acestor sisteme sunt marii distribuitori de astfel de materiale. Dacă ne referim la muzică, avem în faţă un cvartet redutabil: Universal, Sony BMG, Warner şi EMI controlează peste 70% din distribuţia mondială de muzică. De partea cealaltă a baricadei sunt consumatorii iar motivele lor de nemulţumire sunt la fel de numeroase. Pe scurt, cumpărătorul de muzică (fie pe CD, fie prin internet) se consideră îndreptăţit să poată să utilizeze cum doreşte materialul respectiv. Dacă am cumpărat, cât se poate de legal, o sută dintre piesele mele preferate, mi-aş dori să le ascult pe orice player. Însă DRM îmi pune o serie întreagă de restricţii (de pildă sunt slabe speranţe să meargă pe player-ul din maşină), astfel încât acronimul este tot mai des interpretat ca "Digital Restrictions Management".

Cory Doctorow -- un personaj renumit al blogosferei şi un apreciat scriitor SF -- a publicat în 2004 una dintre cele mai convingătoare argumentaţii împotriva sistemelor DRM. Pe lângă aspectul moral al problemei -- faptul că noi, consumatorii, suntem cu toţii trataţi ca nişte potenţiali infractori -- Doctorow abordează chestiunea din toate unghiurile pentru a demonstra că sistemele DRM nu funcţionează (toate au fost sparte în cel mult câteva zile), sunt nocive pentru societate (consumatori oneşti sunt adesea împinşi spre uzul materialelor piratate datorită restricţiilor impuse de cele legale), sunt nocive pentru business (deoarece împiedică sau întârzie ciclul inovaţiilor), nu sunt folositoare artiştilor şi nici măcar lui Microsoft, unul dintre principalii susţinători ai sistemelor DRM. Şi, după cum se vădeşte, nici pentru Apple, care a devenit între timp unul dintre cei mai mari distribuitori de muzică on-line, prin magazinul iTunes Store.

Ce spune Jobs în mesajul său este atât de clar încât majoritatea comentatorilor s-au mulţumit să citeze. Foarte pe scurt: şeful de la Apple precizează că utilizarea sistemului DRM este o cerinţă a celor "patru mari" -- deţinătorii drepturilor de proprietate intelectuală -- după care analizează cele trei alternative posibile privind sistemele DRM. Prima este continuarea cursului actual, în care fiecare mare reseller (în speţă Apple, Microsoft şi Sony) îşi foloseşte propriul sistem. Desigur, sistemele sunt incompatibile, aşa că muzica cumpărată de la Apple iTunes nu va merge pe Zune şi aşa mai departe, însă piaţa este extrem de competitivă şi este de aşteptat ca ofertele să fie comparabile. A doua variantă ar fi ca Apple să furnizeze sub licenţă sistemul său DRM tuturor competitorilor, rezultatul fiind compatibilitatea tuturor player-elor. Dezavantajul este însă că orice sistem DRM se bazează pe anumite secrete, care astfel ar "răsufla" mult mai uşor, ceea ce ar complica sistemul de upgrade şi ar atrage neîncrederea celor Patru Mari. În fine, calea pe care Jobs o consideră cea mai convenabilă este renunţarea la orice sistem DRM. Primul argument este clasic: DRM nu funcţionează ca instrument de combatere a pirateriei. Al doilea este că, oricum, chiar marile companii vând anual circa 20 de miliarde de piese fără DRM pe CD-uri clasice. Şi atunci de ce se cramponează de cele 2 miliarde de piese vândute online? Astăzi, pentru orice CD muzical pe care-l pun în computer e suficient să apăs butonul "Rip" şi este convertit în câteva minute în MP3-uri neprotejate pe care le pot asculta pe orice player din lume. Tot Jobs spune că sub 3% din muzica de pe cele 90 de milioane de iPod-uri este cumpărată de la iTunes Store, restul fiind piese fără DRM.

Vrea Apple să se pună bine cu consumatorii? Da, vrea şi asta. Însă este uşor de dedus că dintr-un sistem de distribuţie fără DRM va câştiga în principal liderul detaşat al pieţei player-elor. Adică Apple. În plus, va scăpa de acuzele privind monopolul, provenind mai ales din Europa -- iar Jobs punctează faptul că Universal, EMI şi jumătate din Sony aparţin europenilor. Şi mai e ceva: EMI deja a experimentat sistemul fără DRM cu ultimul album Norah Jones iar succesul a fost uriaş. Flerul lui Jobs a identificat o tendinţă şi nu putea rata ocazia de a fi primul care aduce vestea cea bună: zilele sistemelor DRM sunt numărate.