Astăzi este de domeniul evidenţei că invenţia lui Gutenberg, tiparul, a avut o importanţă uriaşă în istoria civilizaţiei. Într-un fel, tiparul ne-a transformat pe toţi în cititori. De aici au decurs o seamă de consecinţe în plan cultural, apoi în plan social şi politic. Mai mult chiar, efectele au fost surprinzător de rapide în raport cu vremurile. Se spune că invenţia tiparului marchează, simbolic, sfârşitul Evului Mediu şi începutul vremurilor moderne.

Desigur, radioul şi apoi televiziunea au importanţa lor. Însă aceste mijloace electronice au păstrat caracterul unidirecţional al comunicării. De la furnizorul de informaţii spre receptor, într-o ecuaţie în care primul păstrează controlul mesajului. Ceea ce aduce revoluţionar Reţeaua este caracterul multidirecţional şi convergenţa mediilor. Nu doar că suntem cu toţii cititori, dar devenim cu toţii editori.

Consecinţele unei astfel de transformări sunt greu de prevăzut. Este însă rezonabil să ne imaginăm că primele vor fi de ordin cultural şi că acestea vor antrena schimbări sensibile în plan social şi politic. În plus, ne putem imagina că toate acestea vor veni în ritmul alert al vremurilor moderne.

Pentru efectele în plan cultural generate de informatizare s-a inventat şi un termen specific: ciber-cultură. Problema este însă că nu s-a ajuns la nici un acord în privinţa domeniilor pe care acest termen ar trebui să le acopere, aşa că multitudinea de studii privind acest subiect merg în direcţii adesea divergente. Până la urmă un oarecare consens există totuşi: e vorba de mai multe sub-culturi specifice Erei Informaţiei, care se articulează în mod manifest în contradicţie cu ceea ce se cheamă mainstream, cultura dominantă a prezentului, expresia epocii industriale.

Poate prima expresie a acestei culturi alternative s-a manifestat în sfera literaturii. Mai precis, a literaturii SF. Gongul inaugural a ceea ce avea să se numească "cyberpunk" l-a reprezentat romanul canadianului William Gibson - Neuromancer - apărut în 1984, care marchează o direcţie cu totul nouă în acest gen literar. Două sunt noutăţile de bază pe care romanul lui Gibson le aduce. În primul rând, este prima dată când anticipaţia are ca subiect principal reţeaua de calculatoare. Este de-a dreptul ciudat cum calculatoarele au fost evitate de maeştrii SF-ului clasic, preocupaţi aproape exclusiv de explorarea spaţiului cosmic. Chiar şi când apar, computerele au fie un banal caracter utilitar (cum este cazul în Star Trek), fie se insistă asupra caracterului autonom şi a voinţei proprii, încadrându-se astfel mai degrabă în lumea roboţilor (cum este HAL din 2001: A Space Odyssey de Arthur C. Clarke). În Neuromancer, Gibson popularizează un termen pe care tot el l-a inventat: "cyberspace", anticipând astfel Internetul, imensa reţea globală formată din informaţiile stocate în toate computerele.

Pe de altă parte, Gibson vine în contradicţie cu utopiile tehniciste ale predecesorilor săi propunând o viziune sumbră şi pesimistă. O lume sinistră, întunecată, în care reţeaua de computere domină şi controlează fiecare aspect al vieţii, un totalitarism de factură corporatistă punând faţă-n faţă o faună bizară, cuprinzând de-a valma hackeri, cyborgi, luptători ninja etc. În contrast cu utopia, această viziune este numită "distopie".

Cyberpunk a fost un curent care a figurat doar o scurtă perioadă în zona contestatară, a contra-culturii, fiind apoi acaparat de Hollywood şi adus în zona divertismentului prin nenumărate producţii dominate de violenţă şi efecte speciale, de la Terminator şi Robocop până la Matrix. Comercializarea a readus în scenă chiar şi eroul pozitiv, străin spiritului romanelor lui Gibson sau Bruce Sterling. Cu toate acestea, curentul cyberpunk rămâne important prin faptul că a adus tehnologia în sfera ideologiei şi a contribuit la structurarea viziunilor celor două tabere care se înfruntă în spaţiul ciber-culturii - tehno-optimiştii şi tehno-pesimiştii - prin prisma metaforei fundamentale pe care a generat-o: ciber-spaţiul ca frontieră, ca zonă dez-instuţionalizată, care se sustrage autorităţilor formale.

Tehno-pesimiştii vin din două zone oarecum distincte. Pe de-o parte sunt aşa numiţii neo-luddiţi, care repetă în contextul actual discursul luddismului industrial din secolele 18-19 şi chiar se manifestă oarecum similar: în turneul de promovare a cărţii Rebels Against the Future (1995), autorul (Kirkpatrick Sale) zdrobea computere în timpul prezentărilor. Pe de altă parte, o serie de autori reiau temele cyberpunk şi insistă asupra pericolelor pe care dezvoltarea accelerată a tehnologiilor informatice le poate genera furnizând mecanisme tot mai puternice de opresiune şi control asupra societăţii, mecanisme care ar putea eroda democraţia spre a instaura un nou totalitarism.

Tehno-optimiştii - sau tehno-futuriştii, cum mai sunt numiţi - răstoarnă viziunea "distopică" a ideologiei cyberpunk, afirmând răspicat că tehnologia este pozitivă şi Reţeaua ne va aduce o lume mai bună. Promotorii acestei viziuni vin în general din zona tehnologiei - motiv pentru care au căpătat, la început în glumă, eticheta de "digerati" (prescurtare de la "digital literati") - şi reprezintă o elită formată din faimoşi cercetători, profesori, scriitori sau capi ai industriei IT. Printre reprezentanţii cei mai de seamă se numără personalităţi ca Nicholas Negroponte (fondator şi director al MIT Media Lab şi autorul cărţii Being Digital, un veritabil best-seller), Esther Dyson (jurnalistă şi antreprenoare, autoare a cărţii Release 2.0: A design for living in the digital age), Mitch Kapor (fondator al firmei Lotus şi al EFF - Electronic Frontier Foundation) sau John Brockman (scriitor, preşedinte al fundaţiei The Edge, autor al cărţilor The Third Culture şi Digerati: Encounters With the Cyber Elite). Într-un fel, chiar şi fostul vicepreşedinte american Al Gore poate fi încadrat în această selectă grupare.

Revista Wired s-a constituit ca o tribună a acestui curent de gândire şi, totodată, poate fi considerată ea însăşi o expresie a ciber-culturii. Fondată în 1993 de un grup de investitori şi digerati, revista şi-a propus de la bun început să reflecte în paginile ei ceea ce fondatorii au numit "revoluţia digitală". Designul inconfundabil şi stilul şocant au stârnit nenumărate controverse. De-a lungul vremii, multe dintre temele asociate cu ciber-cultura şi-au găsit expresia în articole spectaculoase şi incitante: viaţa comunităţilor virtuale, mitologia hackerilor şi a activiştilor pentru libertatea ciber-spaţiului, eroii noii economii bazată pe informaţie, chestiunea identităţii în spaţiul virtual, epopeea mişcării open-sources, conflictul legat de proprietatea intelectuală în noile medii şi multe, multe altele.

Fără îndoială că atunci când fondatorii l-au ales pe Marshall McLuhan ca "sfânt patron" al revistei, viziunea lor era limpede. McLuhan a fost nu doar cel care a analizat schimbările culturale profunde pe care tiparul, radioul şi apoi televiziunea le-au provocat, dar a fost şi cel care a tras concluzia că tehnologia este de fapt o extensie culturală a corpului uman iar caracterul tehnologiei determină caracterul contextelor sociale şi culturale. Deci orice schimbare majoră în sfera tehnologiei implică schimbări majore în contextul cultural, social şi politic.

Internetul este, fără îndoială, o schimbare majoră în sfera tehnologiei şi ciber-cultura marchează deja această schimbare de context. Încă destul de timid, dar generaţia care a crescut alături de Reţea se apropie de maturitate.