În anul 1710, parlamentul britanic a legiferat pentru prima
dată drepturile editorilor de a tipări cărţi. Legea --
cunoscută ca Statute of Anne sau The Copyright Act -- nu
făcea nici o referire la noţiuni moderne precum "proprietate
intelectuală", ci se mărginea la a limita un monopol deja existent.
Primită cu ostilitate de editorii vremii, legea s-a dovedit în timp
benefică, deoarece îmbina mai multe interese: ale autorilor, ale
editorilor şi ale societăţii.
Deşi noţiunea de copyright a evoluat mult de-a
lungul vremii, ecuaţia fundamentală a rămas aceeaşi.
Autorul unei opere de creaţie primeşte un drept exclusiv (dar limitat
în timp) de a da orice folosinţă crede de cuviinţă operei
sale. Deoarece acest drept poate fi negociat şi transmis, pe durata
exclusivităţii creaţia devine marfă iar autorul poate trage
foloase materiale. De regulă, autorul vinde unui editor exclusivitatea
tipăriri operei, în felul acesta editorul protejându-şi investiţia
de o eventuală concurenţă. După expirarea dreptului
exclusiv, opera devine un bun comun al întregii societăţi şi
oricine o poate folosi.
Multă vreme acest mecanism a funcţionat relativ
bine, graţie unor înţelegeri internaţionale şi unei
protecţii "naturale": costurile reproducerii şi multiplicării
erau suficient de mari pentru a descuraja investiţiile în acţiuni
ilegale. Industrii întregi s-au clădit pe acest fundament, sub presiune
cărora legislaţia a evoluat mereu în direcţia sporirii
protecţiei. Problemele s-au ivit în momentul în care tehnologia a început
să furnizeze mijloace accesibile de multiplicare a materialelor sub
copyright. Înregistrările audio şi video pe bandă magnetică
au speriat industria divertismentului, care s-a dovedit extrem de
refractară la ideea de a le folosi pentru distribuţie.
Însă computerele şi mai cu seamă internetul
au schimbat datele problemei, deoarece conţinutul digital poate fi
reprodus fără nici o dificultate şi poate fi distribuit cu
costuri minime la scară planetară. Un adevărat război s-a
declanşat între coloşii divertismentului şi
aşa-numiţii "piraţi", prima victimă de notorietate fiind
serviciul Napster, care a adunat nu mai puţin de 70 de milioane amatori de
muzică gratuită. Însă dacă sute de milioane de oameni
încalcă cu bună ştiinţă o lege, înseamnă că
legea în cauză are o problemă. Iar în cazul copyright-ului se pare
că problema este inadecvarea la condiţiile pe care tehnologia le-a
făcut posibile.
Interesant este că, de fapt, pirateria
funcţionează mai degrabă că un mecanism de marketing. Cu
toată muzica vehiculată ilegal în reţea, vânzările de
CD-uri au crescut cu peste 20% în ultimii ani. Câţiva autori şi
editori curajoşi din domeniul cărţii au început să
experimenteze acest mecanism şi au constatat cu plăcută
surprindere că distribuţia liberă a materialului prin internet
acţionează ca un "virus publicitar" iar vânzările pe suport
clasic cresc. Exemple celebre sunt grupul rock Grateful Dead, grupul literar
italian Wu Ming sau autorul SF american Eric Flint.
Astfel a apărut necesitatea de "înmuia" restricţiile
(adesea exagerate) pe care copyright-ul le impune iar licenţa "Creative
Commons" (CC) este mecanismul cel mai popular în această
privinţă. În principiu, CC nu vine în contradicţie cu dreptul de
autor ci doar conferă publicului dreptul de a distribui materialul
licenţiat, cu anumite condiţii. Spre deosebire de notiţa "toate
drepturile rezervate" care apare de regulă alături de copyright,
licenţa Creative Commons spune "unele drepturi rezervate".
Există trei drepturi pe care autorul şi le poate
rezerva prin licenţa CC. Primul este atribuirea, care pretinde ca orice
prezentare a operei să fie însoţită de creditele cuvenite
(numele autorilor). De asemenea, se poate pretinde ca materialul licenţiat
să fie folosit doar în scopuri necomerciale. În fine, autorul poate
interzice crearea de opere derivate pe baza materialului licenţiat (de
pildă utilizarea unei piese muzicale într-un film). Dacă însă se
permite realizarea de opere derivate, atunci autorul poate pretinde ca acestea
să fie distribuite în aceleaşi condiţii ca şi opera
licenţiată ("share alike"). Tot prin licenţa CC autorul are
posibilitatea de a renunţa la orice drepturi, caz în care opera intră
în domeniul public.
Există un corp tot mai substanţial de opere ce pot
fi liber distribuite prin internet iar Yahoo dispune chiar de un motor de
căutare specializat. Tot mai multe universităţi (în frunte cu
MIT) îşi pun materiale de curs sub licenţe publice iar BBC a lansat
de curând licenţa "Creative Archive License", sub care
intenţionează să pună la dispoziţia publicului
întreaga sa arhivă de filme şi emisiuni televizate.
