Suntem, desigur, foarte încântaţi de noile noastre computere, echipate cu procesoare dual-core, câţiva GB de memorie şi discuri de mare capacitate. Pare suficient de puternic pentru orice, nu-i aşa? Nu trebuie să uităm însă că acestea sunt simple computere personale şi că de fapt adevărata nevoie de putere de calcul apare la servere -- nişte mici monştrii care stau ascunşi de obicei în spatele unor uşi pe care scrie "Accesul interzis" şi care deservesc aplicaţiile vitale ale unei întregi întreprinderi sau ţin în viaţă servicii web disponibile întregii lumi. Acolo lucrurile se complică. Dincolo de cerinţele specifice pentru rularea neîntreruptă a aplicaţiilor, apare o problemă care se numeşte "scalabilitate", adică posibilitatea de a dimensiona puterea de calcul în concordanţă cu nevoile.

Nu pare complicat. Când serverele nu mai fac faţă, cumpărăm unele mai puternice. Strategia aceasta poate fi destul de păguboasă, mai ales în situaţia în care ritmul de creştere este rapid, pentru că vom ajunge se scoatem din uz un hardware relativ nou. Păguboasă este şi în situaţia în care activitatea nu este constantă: va trebui să dimensionăm puterea de calcul astfel încât să deservească vârfurile de sarcină, dar în rest vom avea o încărcare sub-optimală. De fapt costurile se distribuie pe durata de viaţă a echipamentelor şi vom constata că plătim prea mult pentru prea puţin. Acesta a fost de altfel motivul pentru care epoca marilor computere a apus: lipsa de flexibilitate. Una dintre soluţiile cele mai eficiente constă astăzi din asocierea mai multor computere convenţionale (deci ieftine) într-un aşa numit "grid", avantajul evident fiind că sporirea capacităţii se reduce la adăugarea unor computere suplimentare iar o pană a unui computer nu antrenează căderea întregului sistem. Dezavantajul este că administrarea este mai dificilă decât în cazul serverelor convenţionale. Partea interesantă începe însă odată cu virtualizarea: puterea de calcul cumulată poate fi utilizată pentru a construi din software echivalentul unor computere convenţionale, care însă nu dispun de propriile resurse ci utilizează puterea de calcul comună.

De aici se mai poate face un pas: anumite companii specializate ar putea să ofere prin reţea putere de calcul şi capacitate de stocare la cerere. Altfel spus, puterea de calcul devine devine o utilitate, la fel ca şi energia electrică. Interesant este că această paradigmă reeditează într-un fel epoca de început a informaticii, când computerele erau puţine şi foarte scumpe iar clienţii "închiriau" timp de calcul, plătind la oră. Diferenţa este că, în noua întrupare, clientul nu mai are nici o legătură cu echipamentele pe care le foloseşte, ele sunt difuze, poate răspândite pe glob. Sunt ca un nor, de unde şi denumirea -- tot mai în vogă -- de "cloud computing". Asemănarea cu reţeaua electrică este clară: nu ştiu (şi nici nu mă interesează) cine pune energie în reţea, plătesc cât consum. Deşi oarecum asemănătoare, cloud computing diferă de serviciile web sau de aplicaţiile rulate de furnizorii de aplicaţii prin internet: în vreme ce aceştia din urmă oferă doar anumite aplicaţii, într-un "nor de calcul" clienţi îşi rulează propriile aplicaţii. De fapt, este un nou mod de externalizare.

Pe măsură ce costul conectivităţii scade, avantajele noi paradigme devin evidente. Pentru client, primul beneficiu este scalabilitatea, deoarece poate cumpăra exact atâta putere de calcul (şi capacitate de stocare) cât are nevoie, scăzând şi costurile administrării şi întreţinerii unei unui hardware pretenţios. Pentru companii începătoare care furnizează, de pildă, un serviciu web inovativ, această variantă este salutară deoarece le scuteşte de investiţia iniţială masivă în infrastructură şi reduce riscurile unui eventual eşec. Furnizorul poate, la rândul lui, să-şi plaseze serverele în zone unde energia şi spaţiul sunt mai ieftine sau poate să evite vârfurile de sarcină prin distribuire geografică.

Poate părea SF, dar aşa ceva chiar există. Poate părea surprinzător, dar prima companie care oferă un astfel de serviciu este Amazon. Deşi încă în fază beta, Amazon ECC (Elastic Compute Cloud) este funcţional şi, în conjuncţie cu serviciul de stocare Amazon S3, oferă oricui posibilitatea să-şi creeze servere virtuale pe care să-şi ruleze aplicaţiile pentru tarife care variază între 10 şi 80 de cenţi pe oră, în funcţie de configuraţia dorită. IBM se pregăteşte să intre în competiţie.