Cu câteva
săptămâni în urmă, vorbind despre tendinţa de
convergenţă a televiziunii cu internetul, mă întrebam (cu
sinceră naivitate, recunosc) dacă definiţia televiziunii se mai
potriveşte cu cea din dicţionare. Din momentul în care
modalitatea tehnică prin care semnalul ajunge la mine (pe calea
undelor, prin cablu TV, prin protocoale IP, pe DVD) devine
irelevantă, o bună parte din definiţie s-a pierdut. Când
nici măcar aparatul cu care vizualizez acest semnal (televizor
clasic, computer, iPod sau chiar telefon mobil) nu mai are
importanţă, definiţia e pe cale să se surpe. Şi devine de-a
dreptul caducă în momentul în care chiar şi
modalităţile de producţie a conţinutului se diversifică: mai
este YouTube televiziune?
Însă oricât
am lărgi rubrica din dicţionar pentru a cuprinde toată această
pleiadă de schimbări, vom rămâne mereu în urmă. Jeff
Zucker -- preşedintele reţelei NBC -- spunea în octombrie
2006 că, în materie de televiziune, schimbările ce vor
surveni în următorii cinci ani le vor pune în umbră pe
cele petrecute în ultima jumătate de secol. Zilele trecute,
într-o conferinţă găzduită de MediaGuardian Edinburgh
International Television Festival, Vinton Cerf -- unul dintre
legendarii părinţi ai internetului -- aprecia la rândul lui
că dezvoltările din ultimii ani vor continua şi că foarte curând
vom privi majoritatea programelor TV prin internet -- "o revoluţie
care ar putea anunţa înlocuirea televiziunii tradiţionale
difuzată prin canale TV de către noile servicii interactive". Mai
mult, Cerf (care este şi vicepreşedinte la Google) afirma că deja
se întrevăd căi de a mixa informaţii din medii diferite şi
invita auditoriul (format din executivi ai companiilor de media)
să-şi imagineze posibilitatea de a opri un program TV şi,
printr-un clic de maus pe unul dintre obiectele sau personajele de pe
ecran, să obţină informaţii suplimentare despre subiectul
respectiv.
Însă chiar dacă
acest gen de interactivitate nu va veni peste noapte, pentru întreaga
industrie de televiziune este clar că modelul de business pe care se
bazează va trebui să se schimbe. E adevărat că modelul
tradiţional al televiziunilor comerciale -- bazat pe "publicitate
de masă" -- a început să se erodeze chiar înainte de
impactul cu internetul: expansiunea posturilor de nişă a fragmentat
şi mai mult publicul iar metodele de măsurare a audienţei se
dovedesc din ce în ce mai puţin relevante. Din fericire,
televiziunea pare mult mai reactivă decât alte zone ale
divertismentului (de pildă industria muzicală), astfel încât
mişcările de adaptare sunt deja vizibile, semne clare ale unei
radicale schimbări de paradigmă: de la un mediu pasiv, în
care spectatorul este un simplu consumator de programe, spre un mediu
activ, capabil să reţină atenţia audienţei şi să "angajeze"
sau chiar să implice privitorul. Industria publicitară este deja în
căutarea unor metrici noi, care să valorizeze în mai mare
măsură acest angajament (sau ataşament), mai ales în
condiţiile în care videorecorder-ele digitale, distribuţia
prin download şi vânzarea de programe (mai ales seriale) pe
DVD devin practică curentă, făcând desuete metodele
tradiţionale de măsurare a audienţei.
Interactivitatea şi
implicarea -- atât de aclamate de Web 2.0 -- sunt noile
imperative ale televiziunii. Poate că cea mai radicală abordare a
avut-o MTV, care a lansat un spaţiu virtual tridimensional în
care utilizatorii interacţionează nu doar între ei, ci şi cu
avatarurile personajelor din serialul Laguna Beach. Un exemplu
ceva mai cuminte ne oferă reţeaua ABC, care încearcă să
fructifice şi în web serialul de succes Anatomia lui Grey,
dedicându-i trei bloguri conexe: "Grey Matter" (în
care scriu realizatorii), "The Nurse's Station" (unde apar
bârfele asistentei Debbie) şi "The Emerald City Bar"
(desigur, comentariile barmanului Joe). La acestea se adaugă
comunicarea pe orizontală între fanii serialului, în
diverse bloguri şi forumuri. Plus situl web special dedicat de către
ABC, în care se furnizează nenumărate materiale şi servicii
conexe.
Ca şi în cazul altor seriale de succes, nu mai avem de-a face cu
o producţie de televiziune, ci de creaţii media complexe. Mai mult
chiar, substanţa unor întregi producţii începe să se
schimbe în acest context, iar serialul Lost
(Naufragiaţii) este un exemplu concludent: mai elaborat, mai
misterios, mai atractiv pentru un public pretenţios, abordabil pe
diverse niveluri de lectură, îmbinând video şi web...
Altfel.
