În urmă cu 30-40 de ani, computerele ocupau săli imense, care trebuiau climatizate astfel încât să păstreze un nivel uniform de temperatură şi umiditate. Accesul în aceste săli era permis doar operatorilor (îmbrăcaţi în halate albe), discurile cântăreau câteva kilograme, benzile magnetice aveau un diametru de-o jumătate de metru, datele şi programele veneau pe cartele perforate iar rezultatele erau imprimate pe hârtie continuă (prevăzută cu perforaţii, pentru a putea fi manevrată de imprimante de mare capacitate). În general, totul era mare şi scump, aşa că atunci când a apărut o specie nouă de computere, de mai mici dimensiuni, au fost numite "mini-calculatoare" (care ocupau o sală mai mică) iar cele mari au fost numite mainframes şi poreclite Big Iron.

Miniaturizarea a continuat, însoţită de descentralizare, astfel că prin anii 90 computerele personale au invadat piaţa iar vânzările masive au condus la scăderea preţurilor în paralel cu creşterea performanţelor. Dispariţia marilor computere a fost adesea asemănată cu dispariţia dinozaurilor, iar cauzele au fost identificate în lipsa de adaptabilitate. De fapt, lucrurile au fost ceva mai complicate, dar este cert că preţul imens a fost o barieră serioasă. Şi totuşi, mainframe-urile au supravieţuit în anumite nişe, mai ales în zone unde banii nu reprezentau o problemă, unde prioritatea majoră o reprezenta siguranţa exploatării, 24 de ore pe zi, şi unde costurile migrării erau prea mari (reproiectarea aplicaţiilor reprezintă doar o parte din problemă, pentru că noile sisteme distribuite ar fi trebuit să ruleze ani în paralel cu un mainframe înainte de a le fi încredinţate aplicaţiile vitale). Aşa se face că IBM, care în epoca de glorie a mainframe-urilor deţinea 90% din piaţă, a continuat să perfecţioneze linia System/360 şi a găsit căi de a vinde şi PC-uri marilor săi clienţi, care le foloseau pe post de "terminale grele" pentru Big Iron. Este interesant de remarcat că sistemul de operare OS/2, considerat un eşec comercial, s-a vândut bine pe această filieră tocmai pentru că putea să comunice cu System/360.

Însă febra descentralizării a încetat în primii ani ai secolului iar organizaţiile au început să realizeze că reţelele locale de servere şi computere personale nu erau tocmai ieftine, dacă puneau la socoteală costurile mentenanţei şi dificultăţile (sau chiar limitările) arhitecturilor client/server specifice acestor medii. A început o mişcare de re-centralizare în aşa-numite centre de date (datacenter), care adunau serverele şi capacităţile de stocare pentru a rula aplicaţiile vitale, astfel încât utilizatorii să interacţioneze cu acestea prin tehnologiile internetului, care a impus standarde unanim acceptate. Complexitatea administrării unui datacenter s-a redus considerabil prin tehnologiile de virtualizare, dar astfel a devenit tot mai evidentă asemănarea noului model cu cel bazat pe bătrânul mainframe. Ba chiar a început să devină evident că administrarea unui mainframe ar putea să fie chiar mai simplă decât gestionarea unei "ferme de servere".

Nu este deci întâmplător că IBM a raportat de curând o creştere anuală de 32% a vânzărilor familiei System z, urmaşă directă a liniei de mainframe System/360. Interesant este că o bună parte dintre clienţi sunt noi în zona manframe, mulţi dintre ai provenind din pieţe emergente cum sunt China şi India. Un alt aspect din ce în ce mai important îl reprezintă consumul de curent electric iar IBM evidenţiază că un computer System z consumă de 10 ori mai puţin decât un set de servere cu putere echivalentă. În plus, variantele de mainframe echipate cu Linux încep să fie competitive şi din punct de vedere al preţului aşa că din perspectiva TCO (Total Cost of Ownership) un mainframe modern devine tot mai atractiv. Însă preţul nu este totul, pentru că fiabilitatea unui mainframe este imbatabilă, iar redundanţa ridicată (practic totul este dublat într-un System z, inclusiv executarea instrucţiunilor maşină) asigură un timp de funcţionare neîntreruptă (uptime) la care un datacenter bazat pe servere obişnuite nici nu poate spera. Există sisteme mainframe care au un uptime de peste zece ani, timp în care sistemul a fost upgradat atât ca software cât şi ca hardware.

Se pare că singurul obstacol în calea revenirii mainframe-urilor îl reprezintă lipsa specialiştilor, dar IBM a lansat deja o iniţiativă academică în această direcţie şi are peste 400 de colegii şi universităţi partenere.