De curând -- mai precis pe 9 septembrie -- s-au împlinit 58 de
ani de la o întâmplare care introdus lumea vie în vocabularul informatic.
Calculatorul Mark II al Universităţii Harvard a început să se
comporte ciudat iar operatorii au început să caute cauza anomaliei
inspectând minuţios fiecare componentă. În cele din urmă, unul
dintre ei a extras cu penseta o molie (Oniscus murarius) dintr-un releu
al maşinăriei şi, victorios, a lipit-o cu bandă
adezivă în "jurnalul de bord". Pornind de la această întâmplare,
doamna contra-amiral Grace Murray Hopper (zisă şi "mama Cobol-ului")
a îmbogăţit jargonul informatic cu termenul "bug" (insectă,
gâză), în sensul eroare, anomalie în funcţionarea unui program.
De bug-uri (cărora programatorii români le spuneau pe
vremuri "scame") nu am scăpat şi probabil nici nu vom scăpa prea
curând. Pesimiştii presupun că orice program care nu este trivial
poartă cu el şi câteva anomalii, care se manifestă de obicei
doar în anumite condiţii particulare. Cu toţii ne-am întâlnit cu
aceste gângănii software, însă probabil cel mai celebru bug este cel
care în 1996 a distrus prototipul rachetei Ariane 5 la mai puţin de un minut
de la lansare, producând Agenţiei Spaţiale Europene o pagubă
directă de peste un miliard de dolari.
Oricât de enervante sau chiar păguboase ar fi
bug-urile, au totuşi scuza că apar fără voia
proiectanţilor. Nu acelaşi lucru se poate spune despre viruşi,
care sunt adesea mici bijuterii din punct de vedere tehnic. De fapt,
posibilitatea de a scrie programe care să se auto-reproducă a fost
dovedită matematic iar până la realizarea practică a unui astfel
de program a mai trecut ceva vreme. Primul virus se pare că apărut
prin 1982 şi iar studiul academic asupra acestui tip de programe a fost
iniţiat în 1984 la Universitatea Southern California de către Fred
Cohen, în cadrul lucrării sale de doctorat. Denumirea "virus" i se datorează
însă lui Leonard Adleman, care preda atât informatică cât şi
biologie moleculară la aceeaşi facultate. Într-adevăr,
similitudinile dintre virusurile biologice şi viruşii informatici
sunt numeroase. Un virus informatic parazitează programe utile şi
infectează programe "sănătoase" reproducându-şi codul în
interiorul acestora, transformându-le astfel în vectori de propagare.
Tot din regnul animal sunt inspirate şi alte lighioane
informatice: viermii. Aceştia nici nu au nevoie de un program gazdă
pentru a se reproduce, ci folosesc funcţiile de comunicare ale sistemelor
de operare şi exploatează breşele de securitate ale diverselor
programe pentru a-şi replica codul pe alte calculatoare. Un computer
infectat -- plastic numit "zombi" -- devine astfel un pericol pentru toate
computerele accesibile prin reţea. Independenţa de programe
gazdă îi face extrem de mobili iar epidemiile se răspândesc
fulgerător.
O altă bestie auto-replicatoare poartă simpaticul
nume de "wabbit" -- este pronunţia cuvântului "rabbit" (iepure) în desenele
animate cu Bugs Bunny. Din fericire, un wabbit nu se auto-propagă. Din
nefericire, odată ce începe să ruleze, lansează nenumărate
instanţe ale propriului său cod, până când computerul nu mai e
în stare să facă altceva.
În fine, calul a pătruns şi el în limbajul
informatic, însă doar într-o variantă homerică: calul troian.
Precum calul din lemn cu care aheii i-au păcălit pe
apărătorii Ilionului, troienii nu sunt ce par a fi. Par programe
obişnuite (de pildă jocuri) şi chiar funcţionează, dar
mai fac şi altceva. De pildă dezactivează nişte
funcţii de securitate pentru a permite altcuiva să preia prin
reţea controlul computerului (backdoor), fură parole, uneori
"explodează" şi vandalizează sistemul (logical bombs) sau
atacă situri web fără ca atacatorul să poată fi
depistat. Din fericire nu se reproduc. Din nefericire, îi descărcăm
adesea de pe web din proprie iniţiativă.
La fel ca şi o specie asemănătoare,
cunoscută sub numele de "spyware", care fac însă altceva: ne
spionează activitatea (ce programe utilizăm, ce situri web
vizităm, ce cărţi de credit folosim etc.) şi trimit
fără ştirea noastră rapoarte spre destinaţii
necunoscute.
Şi parcă n-ar fi de ajuns, peste toate astea
suntem inundaţi de mesaje de e-mail nesolicitate (adică spam), care
au ajuns să reprezinte două treimi din corespondenţa
electronică din internet. În plus, ne aduc şi câteva dintre
delicatesele descrise mai sus sau încearcă să-i
păcălească pe cei mai naivi să-şi dezvăluie
informaţii sensibile (phishing).
Din păcate, nu există reţete infailibile de
protecţie. Vrând-nevrând, va trebui să învăţăm să
ne apărăm singuri.
