Pentru multă lume, chestiunea open source software (OSS) pare simplă: nişte amatori pasionaţi se apucă să dezvolte un program, se organizează şi colaborează prin internet, permit oricui doreşte să se implice iar rezultatul acestui efort este oferit gratuit oricui. Pare un hobby nevinovat şi oarecum naiv, din care participanţii -- de obicei tineri programatori -- se aleg cu nişte foloase imateriale, dar valoroase. Învaţă să colaboreze pe proiecte de mai mari dimensiuni, socializează şi învaţă din experienţa altora şi eventual obţin o oarecare notorietate şi bune recomandări în CV. Plus ceva mândrie profesională şi civică. La urma urmei, e vorba doar de o investiţie de muncă în timpul liber, fără riscuri majore.

Această imagine poate fi relativ corectă dacă ne referim la anumite proiecte, mai ales în perioada de început al fenomenului (nucleul Linux e un bun exemplu). S-au căutat modele care să încadreze pe cât posibil într-o logică economică, s-a vorbit despre "economia darului", despre "peer production" şi s-au identificat precedente istorice -- de pildă tradiţionala clacă a fost practicată în mai toate economiile rurale. Imaginea însă s-a schimbat între timp, deoarece marile companii au înţeles că softul open source e o bună modalitate de a "comodiza" complementele produselor lor (de exemplu, pentru producătorul de softuri specializate e convenabil ca sistemul de operare să devină un soi de infrastructură publică) şi s-au implicat în multe proiecte, astfel încât astăzi o bună parte din proiectanţii de soft open source sunt salariaţi plătiţi iar unele fundaţii create pentru susţinerea logistică a unor proiecte de succes (de pildă Mozilla Foundation) se bucură de finanţări generoase. Altfel spus, modelul open source a mai pierdut din exotism, făcându-şi loc în economia mainstream. Desigur că mai există pasiune, altruism şi hobby, dar acestea nu mai sunt suficiente pentru o caracterizare. Lumea a început să înţeleagă că softul liber nu e chiar gratuit şi că există costuri -- uneori semnificative -- pe care adoptarea sa în companii le implică. Plus anumite riscuri.

Aşa au apărut noţiunea de "professional open source" (POSS): companii orientate spre dezvoltarea, întreţinerea şi comercializarea unor softuri open source. Acest model de business este mai greu de descris, deoarece induce un nou paradox: de ce ar dori o comunitate (obligatorie pentru un proiect open source) să contribuie voluntar la nişte produse din care o companie câştigă bani? Standardul pentru acest gen de model este MySQL, dar există tot mai multe companii similare ca afacere (eZ Systems, Pentaho etc.). Ca mai totdeauna, o metaforă poate fi mai sugestivă decât o teorie, iar James Dixon -- "Chief Geek" (adică CTO) la Pentaho -- a găsit-o poate pe cea mai potrivită: ferma apicolă. Aşadar, stuparul este compania POSS, albinele sunt comunitatea iar cumpărătorii de miere şi ceară sunt, desigur, clienţii.

Stuparul furnizează infrastructura (stupii, adică sistemele tehnice de colaborare, repozitorul de cod etc.) şi are tot interesul să creeze cele mai bune condiţii pentru albine (de exemplu să le ducă în zonele potrivite, în funcţie de sezon), pentru că dacă acestea sunt nemulţumite, nimic nu le împiedică "s-o roiască". În termenii softului open source, acest fenomen corespunde ramificării unui proiect (fork), adesea cu consecinţe nefaste pentru proiectul original. Albinele fac ce ştiu ele mai bine: miere şi ceară -- adică discută direcţiile proiectului, contribuie cu idei şi cod, semnalează sau corectează erori şi aşa mai departe. Stuparul vinde mierea şi ceara pe diverse canale iar cu banii obţinuţi îşi recuperează costurile de distribuţie şi îşi poate permite să mai cumpere stupi şi să-şi extindă ferma. Pentru asta are neapărată nevoie să atragă "regine", adică şefi de proiect de vârf, cu experienţă şi autoritate, capabili să coaguleze sau să extindă comunitatea. Un amănunt interesant: cumpărătorul nu prea vrea să aibă de-a face cu albinele şi, evident, nu agreează perspectiva de a-şi lua singur mierea din faguri. El vrea să aibă de-a face cu un semen (company-to-company) şi de un produs complet (adică un soft cu garanţii, suport, manuale).

Desigur că se poate broda în continuare pe această analogie, dar ideile sunt clare. Pe de-o parte e strategie din care toate părţile au de câştigat. Pe de altă parte, se poate observa că în varianta POSS toate avantajele softului liber se păstrează şi, în plus, se ameliorează punctele slabe (mai ales în zona serviciilor şi a marketingului).