Poate vă mai amintiţi de Jon Johansen, puştiul norvegian care a asamblat un progrămel care decripta DVD-uri pentru a le putea viziona pe calculatorul său echipat cu Linux. Cazul său a fost foarte spectaculos şi intens mediatizat, deoarece a pus în lumină contradicţia dintre tehnologiile noi şi o legislaţie a drepturilor de autor ancorată în epoca industrială. Jon nu voia decât să-şi vadă propriile filme, dar a postat programul pe internet pentru a ajuta câteva grupuri de programatori care încercau să dezvolte un DVD player pentru Linux. Câteva asociaţii ale industriei cinematografice au pretins că metoda de criptare CSS este secret industrial iar urmarea a fost că o organizaţie numită Copyleft a pus în vânzare tricouri imprimate cu programul de decriptare scris de Jon (deCSS).
Au trecut de atunci zece ani şi singura schimbare în privinţa chestiunilor legate de proprietatea intelectuală în epoca reţelelor a fost că presiunile industriei de divertisment asupra consumatorilor au crescut şi s-au făcut puţini paşi în direcţia dorită de cei care, până la urmă, finanţează această industrie (de pildă faptul că iTunes Store vinde acum şi muzică non-DRM). În esenţă, situaţia stă cam aşa: deţinătorii de copyright încearcă să impună tot mai multe restricţii privind utilizarea materialelor pe care le deţin (muzică, filme, programe TV, software, cărţi etc) în vreme ce consumatorii îşi doresc mai multă libertate şi aşteaptă modalităţi mai practice şi mai convenabile de distribuţie. Primii au de partea lor puterea de influenţă asupra legislaţiei pe care le-o conferă procentele însemnate pe care industria divertismentului le reprezintă în ansamblul economiei americane. De aici a rezultat în 1998 celebrul Digital Millennium Copyright Act (DCMA) care, printre altele, interzicea softurile şi alte instrumente care-i puteau ajuta pe consumatori să folosească materialele digitale protejate în moduri care nu erau permise în mod explicit de distribuitori. În baza acestei legi a fost acuzat Jon Johansen.
Un nou episod în acest conflict "people vs. copyright" (cum îl numea OpenDemocracy în 2002) se petrece chiar acum, sub ochii noştri. Sau mai degrabă departe de ei, pentru că noul tratat care încearcă să "internaţionalizeze" legislaţia americană se negociază în secret iar cei care cunosc textul stau sub ameninţarea unor clauze de confidenţialitate. Documentul se cheamă Anti-Counterfeiting Trade Agreement (ACTA) şi implică, pe lângă Statele Unite, ţări precum Japonia, Coreea de Sud, Canada, precum şi ţările Uniunii Europene. Spre deosebire de organismul de specialitate al Naţiunilor Unite (WIPO), care supune dezbaterii publice proiectele tratatelor legate de proprietatea intelectuală, la elaborarea ACTA nu a fost invitată nici una dintre organizaţiile care susţin puncte de vedere diferite iar rarele comunicate de presă sunt suficient de obscure ca să contrasteze cu politica de transparenţă promisă de preşedintele Obama. În plus, ACTA este definită ca o "înţelegere executivă" şi, în consecinţă, nu va avea nevoie de ratificarea Senatului SUA.
În ciuda precauţiilor, mai multe documente privind înţelegerea "s-au scurs" şi au fost publicate de situri specializate, precum Wikileaks.org, sau au ajuns la organizaţii precum Electronic Frontier Foundation sau Knowledge Ecology International. Ceea ce se profilează este înspăimântător. BoingBoing subliniază că furnizorilor de acces şi servicii internet li se pregăteşte un rol de "poliţie proactivă", care trebuie să se asigure (sub ameninţarea unor pedepse) că nu găzduiesc materiale protejate -- ceea ce ar scoate din business servicii precum Flickr, YouTube sau Blogger. Furnizorii vor fi obligaţi să taie accesul la reţea celor acuzaţi de încălcare a copyright-ului, fără nici un fel de probe sau proces. În acelaşi mod vor fi şterse orice fel de materiale bănuite că nu ar fi deţinute legal. Îndepărtarea mecanismelor DRM (chiar şi în scopuri legitime, cum ar fi transpunerea în formate accesibile persoanelor cu dizabilităţi) este categoric interzisă.
N-aş vrea să fiu greşit înţeles. Protejarea proprietăţii intelectuale este importantă. Este însă o chestiune de echilibru: dincolo de un anumit punct, pericolul abuzurilor şi al cenzurii riscă să compromită întregul edificiu. Dacă cineva se îndoia de utilitatea unui "pirat" în Parlamentul European, are acum proba contrară: legislaţia europeană va include garanţii privind protecţia sferei private şi asigurarea unor proceduri judiciare corecte.
