La începutul lui 1993, un grup de curajoşi investitori şi editori au fondat firma Wired Ventures şi au lansat pe piaţă primul număr al unei reviste cum nu s-a mai văzut: Wired. Fondatorii şi-au propus să descrie în paginile reale şi virtuale ale revistei ceea ce ei au numit revoluţia digitală, înţelegând prin aceasta schimbările profunde pe care le aduce convergenţa a trei domenii: informatica, comunicaţiile şi media (vezi descrierea companiei la prima ofertă publică: www.scripophily.net/wired.html).

O idee interesantă: revista şi-a ales ca "sfânt patron" pe Marshall McLuhan. Dacă, din întâmplare, cineva nu ştie cine a fost McLuhan: un mare teoretician al comunicării, autor a numeroase cărţi, dintre care Galaxia Gutenberg şi The Medium Is The Message sunt cele mai celebre. Tot McLuhan a lansat în 1960 sintagma "satul global", prin care descria mutaţiile pe care mijloacele electronice de comunicare - în special televiziunea - le aduc în societate. Dar McLuhan a murit în 1980, fără să apuce să documenteze naşterea Internetului.

Şi totuşi... Pe la începutul lui 1995, un personaj care semna cu numele Marshall McLuhan a început să posteze pe o listă de discuţii patronată de Wired. Mesajele veneau prin servere de "anonimizare", dar în forumurile din Internet pseudonimele sunt cât se poate de comune. Ceea ce a atras atenţia lui Gary Wolf - redactorul şef al revistei în acea vreme - a fost faptul că toate intervenţiile acestui personaj erau exprimate în stilul inconfundabil al adevăratului McLuhan şi exprimau opinii (adesea paradoxale, desigur) în spiritul acestuia. Apropiaţii lui McLuhan din timpul vieţii au confirmat că doar McLuhan însuşi putea scrie astfel...

Astfel s-a născut un fascinant interviu cu un anonim, publicat în Wired sub titlul Channeling McLuhan (www.wired.com/wired/archive/4.01/channeling_pr.html). Fiecare răspuns răstoarnă lucrurile într-o perspectivă paradoxală, care reuşeşte mereu să-l năucească pe cititor, pentru ca apoi argumentaţia să evolueze spre concluzie - cel puţin în aparenţă - logică.

De exemplu, spiritul lui McLuhan ne convinge că televiziunea bazată pe "veşti proaste" (crime, violuri, catastrofe etc.) este cât se poate de logică, deoarece în acest context reclamele sunt percepute ca "veşti bune". Şi merge chiar mai departe, afirmând că o inversare a raportului de veşti bune şi veşti proaste ar distruge piaţa de publicitate, ceea ce ar antrena o criză economică...

Dar publicitatea este una dintre pasiunile lui McLuhan... Industria de sucuri de fructe din orăşelul în care pretinde că trăieşte (Parma, CA - nu există, desigur) nu stoarce nici un fruct, ci se ocupă doar de marketing şi publicitate. Acestea sunt cu mult mai costisitoare şi mai dificile decât producţia în sine, iar dezvoltarea ideii conduce la ipoteza că produsul în sine ar putea fi oferit gratuit tuturor celor care plătesc pentru a primi reclama... În loc ca produsul să fie promovat de reclamă, produsul promovează reclama! Dar nu-i chiar aşa, căci de fapt produsul promovează consumatorul, pentru că publicitate furnizează grupului de consumatori o identitate şi o raţiune de a exista...

Dar elementele de marketing se aplică şi politicii. După opinia lui pseudo-McLuhan, America nu mai este o putere globală, ci o marcă globală, un brand care înseamnă libertate, bani şi sex. Iar pentru a spori succesul brandului, America ar trebui să-şi restrângă armata, să-şi reducă corpul diplomatic şi să-şi întrerupă participarea publică în întâlniri politice, ceea ce ar permite produselor americane, de la filme la răcoritoare sau computere, să devină cu mult mai valoroase şi mai puternice.

Şi nu v-am povestit nimic despre identitate şi anonimat în epoca digitală, despre monopol şi concurenţă, despre inegalitatea tehnologică, despre show-urile imaginate pentru televiziune, despre soarta cărţilor şi revistelor, despre web şi economie... Dar Wired.com vă aşteaptă.