Povestea este lungă şi complicată. La începuturi, în preistoria informaticii, computerele nu erau menite să producă documente de birou. Era suficient să facă socoteli şi să proceseze ceva secvenţe de caractere. Abia apariţia şi răspândirea calculatoarelor personale a adus aplicaţiile de birotică cu care suntem astăzi atât de obişnuiţi. Mai întâi procesoarele de text, unde un program numit WordPerfect făcea legea, apoi programele de calcul tabelar, domeniu în care Lotus 1-2-3 s-a impus. Ofensiva Microsoft a spulberat însă tot ce i-a stat în cale cu un pachet (o "suită de programe") numit Microsoft Office care a devenit omniprezent, constituind un ingredient important al mediului Windows. Practic, nici una din încercările concurenţei (Lotus, Borland, Corel etc.) nu a putut opri ascensiunea suitei MS Office până la cote de piaţă ameţitoare (oricum peste 90%).

Cum a fost posibil aşa ceva, într-o lume a concurenţei acerbe şi a inovaţiei perpetue? Dincolo de tehnicile comerciale şi de marketingul agresiv, este indiscutabil că rolul determinant l-a avut calitatea. Word, Exec, PowerPoint şi celelalte softuri adiacente au adus o mulţime de funcţionalităţi utile într-o interfaţă ergonomică şi uşor de folosit. Dar mai e ceva. Odată ce au câştigat piaţa, formatele de fişiere utilizate de aceste programe au devenit standarde de facto în domeniu, astfel încât orice potenţial concurent era practic obligat să le implementeze, deoarece exista deja o bază imensă de documente în aceste formate. Numai că aceste formate erau binare (deci "opace") şi proprietare: doar Microsoft cunoştea specificaţiile, pe care le putea modifica în voie (şi chiar le-a modificat, nu neapărat din rea-voinţă, ci pentru a putea implementa sau ameliora funcţionalităţi). Concurenţii erau obligaţi să practice mereu "ingineria inversă" pentru a deduce specificaţiile formatelor, ceea ce-i punea mereu în dezavantaj faţă de Microsoft: efortul era mult mai mare, ceea ce antrena costuri mai mari şi întârzierea apariţiei pe piaţă, plus imposibilitatea de a garanta într-un fel că programele proprii importă şi exportă corect documentele. Lucrurile s-au complicat şi mai mult când Microsoft a început să integreze în aceste programe funcţionalităţi ale sistemului de operare Windows (de exemplu COM/OLE), astfel încât nici măcar singura versiune pentru o altă platformă, Microsoft Office for Mac, nu mai putea reproduce fidel funcţionalitatea de sub Windows.

Altfel spus, Microsoft se afla într-o poziţie de monopol pe piaţa programelor de birotică şi nu exista nici o posibilitate practică de a schimba această situaţie. Nimeni nu putea obliga Microsoft să publice specificaţia formatelor sale sau sursele programelor (ambele fiind secrete industriale bine păzite). Numai nişte inconştienţi ar fi putut risca să cheltuiască resurse pentru a încerca o cât de firavă concurenţă. Din fericire, mai există pe lume idealişti dispuşi să încerce marea cu degetul. De data aceasta o fost vorba de o mică companie germană numită StarDivision, care a prezentat la CeBIT 1997 o suită de programe de birotică asemănătoare cu MS Office, având calitatea de a rula sub diverse sisteme de operare (cross-platform). Deşi a suscitat interes -- a fost chiar premiată de revista Byte -- nimeni nu acorda produsului nici o şansă comercială. Doi ani mai târziu, Sun a cumpărat StarDivision şi puţini au înţeles sensul acestei achiziţii. De fapt, Sun vroia să rezolve o problemă internă: la acel moment Sun avea 42.000 de angajaţi şi aproape fiecare era dotat cu o staţie Unix şi cu un laptop Windows, aşa că era mult mai ieftin să cumpere o companie mică ce le putea oferi instrumentele de birotică (suita StarOffice) pe toate platformele decât să cumpere 42.000 de licenţe de Microsoft Office doar pentru Windows. Convinşi de calităţile produsului, Sun l-a pus gratuit gratuit la dispoziţia publicului şi foarte curând a făcut o mişcare care pe vremea aceea era de-a dreptul excentrică: a deschis codul sub o licenţă open source (LGPL), invitând comunitatea să contribuie la dezvoltarea în continuare a produsului. Sun a imitat modelul practicat de Netscape cu Mozilla, astfel încât îşi rezerva dreptul de a re-licenţia în nume propriu baza de cod pentru a vinde StarOffice sub licenţă comercială, deoarece această versiune integra şi componente incompatibile cu licenţele open source (de pildă Java, care la acea vreme era proprietar). Varianta open source a căpătat numele OpenOffice (de fapt, denumirea oficială este OpenOffice.org -- pe scurt OOo -- deoarece marca OpenOffice era deţinută de o altă companie).

În regim de dezvoltare open source, produsul a evoluat foarte mult, devenind în timp o alternativă (poate singura) la Microsoft Office, adoptată de o largă gamă de clienţi. În 2005, numărul descărcărilor OOo a depăşit 100 de milioane, statisticile consemnând cote de piaţă de 14% în zona marilor companii şi de 19% în zona organizaţiilor mici şi mijlocii -- desigur, e vorba de statistici privind numărul de instalări, deoarece după venituri MS Office continuă să deţină 95% din piaţă. Cert este că OpenOffice a devenit noua vedetă a lumii open source şi a câştigat suportul unor mari firme precum Google şi IBM, care s-au convins să Microsoft nu poate fi contracarat decât printr-un model de business alternativ.

Revenind la problema formatelor de reprezentare a documentelor, OOo implementează formatele binare folosite de MS Office (evident, tot prin reverse engineering), dar foloseşte şi un set de formate proprii bazate pe XML, numite OpenDocument Format (ODF). Desigur, specificaţiile acestor formate au fost mereu publice şi deschise, fiind o condiţie elementară în modelul de dezvoltare open source. Standardizarea acestor formate publice a fost un pas logic, mai cu seamă în condiţiile în care tot mai multe ţări (în special europene) au început să constate că interoperabilitate între aplicaţiile de birotică şi cele de back-office (aplicaţii de baze de date în cele mai multe cazuri) nu poate funcţiona decât pe baza unor formate deschise. Consorţiul OASIS a condus procesul de standardizare, care a început în 2002 şi s-a încheiat în noiembrie 2006, când formatele ODF au devenit standard ISO. Acest statut a încurajat numeroase organizaţii (în special administrative) să adopte acest format şi, implicit, programele care-l suportă (în special OpenOffice). Acest curs a creat o presiune importantă asupra lui Microsoft, care risca să piardă o piaţă importantă. Microsoft a refuzat varianta de a adopta formatele ODF, motivând că nu oferă suport suficient pentru aplicaţiile sale şi a demarat o acţiune de standardizare ISO în regim de urgenţă (fast track) a unui format propriu numit Office Open XML (OOXML).

Controversele privind apariţia unui standard alternativ, adecvarea procedurii fast track în cazul unei specificaţii de peste 6000 de pagini, chestiunile tehnice legate de interoperabilitate şi cele legale privind patentele implicate sunt subiectul unei ample controverse. Rezultatul final mai trebuie aşteptat, dar Comisia Europeană şi-a exprimat, pe 11 martie, suportul pentru ODF şi preferinţa pentru open source în toate noile proiecte informatice. Cu siguranţă dna. Barbara Held -- şefa serviciilor europene de eGovernment -- va oferi la conferinţa eLiberatica o perspectivă mai amplă asupra politicilor europene în domeniul IT.