Prima versiune MacOS X -- lansată oficial în 24 martie 2001 -- a întrerupt tradiţia numerotării cu cifre arabe a sistemelor de operare pentru computerele Macintosh, punând utilizatorii în faţa unei prime dileme: ce este acest "X" din denumire? Apple a explicat că X este cifra romană zece (prin urmare se pronunţă ten), care marchează totodată continuitatea (versiunea precedentă fusese MacOS 9) şi schimbarea, deoarece noul sistem este în întregime reconstruit pe o nouă fundaţie. Însă utilizatorilor mai tehnici nu le-a scăpat asocierea literei X cu sistemele de operare din specia Unix. Pe bună dreptate, ţinând cont că în esenţă MacOS X este compus dintr-o interfaţă grafică extrem de elegantă şi prietenoasă -- în buna tradiţie Macintosh -- care se sprijină pe un solid postament Unix.

Apple nu a făcut nimic pentru a înlătura această percepţie. Mai mult chiar, a început să specifice versiunile în succesiunea 10.0 (varianta originală), 10.1 şi aşa mai departe. E vorba de versiuni (nu de sub-versiuni, cum ar lăsa să se înţeleagă notaţia), ceea ce sugerează că Apple a început să considere X ca făcând parte din numele produsului, aşa că nu trebuie să ne aşteptăm la un "MacOS XI". În plus, producătorul a recurs şi la o variantă alternativă de branding, aducând treptat în zona publică numele de cod alte versiunilor. Dacă pentru versiunea 10.0 denumirea "Cheetah" (Ghepard) a fost folosită doar intern, versiunea 10.1 a fost cunoscută şi în unele articole de prese sub denumirea "Puma". În linia marilor feline, au urmat 10.2 "Jaguar" şi 10.3 "Panther", iar ultima versiune -- lansată pe 29 aprilie 2005 -- a fost popularizată exclusiv sub denumirea Tiger (pe cutie se specifică mai mărunt "version 10.4").

Origini

Geneza sistemului MacOS X este strâns legată de istoria zbuciumată a firmei Apple. După succesul fulminant al calculatoarelor Apple I şi, mai ales, Apple II de la sfârşitul anilor 70, IBM a hotărât să intre pe piaţa calculatoarelor personale iar Apple a fost pusă în situaţia să răspundă printr-o inovaţie radicală. Ideea i-a venit lui Steve Jobs când a vizitat în 1979 centrul de cercetări Xerox PARC, unde a văzut pentru prima dată staţiile grafice Alto, care dispuneau de interfaţă grafice, foloseau maus şi erau conectate într-o reţea locală Ethernet. Mai multe echipe au început să experimenteze noile tehnologii iar Jobs a obţinut o înţelegere cu Xerox prin care un grup de ingineri de la Apple a avut acces timp de trei zile în celebrul centru de cercetări. Fără îndoială că multe dintre soluţiile aplicate în computerul Lisa (1983) şi apoi în Macintosh (1984) îşi au originea în staţiile Alto, dar aportul specialiştilor de la Apple -- în frunte cu Jef Raskin şi Bill Atkinson -- a fost substanţial.

Dată fiind integrarea hard/soft a sistemelor Macintosh, sistemul de operare MacOS nu a fost evidenţiat de marketing până la versiunea 6, deşi a evoluat în mod constant, fiind multă vreme etalonul în domeniul computerelor personale. Însă în 1985 Steve Jobs a fost îndepărtat de la conducerea lui Apple, astfel încât firul se desparte.

Apple

Pe de-o parte, Apple a continuat să îmbunătăţească MacOS ajungând la o răscruce odată cu System 6. Anul 1988 a marcat mai multe evenimente importante. În primul rând, a fost lansat sistemul A/UX, un sistem Unix (POSIX) propriu, bazat pe ambele ramuri evolutive ale Unix-ului (BSD şi System V), care avea să aducă o serie de inovaţii printre care şi integrarea cu interfaţa grafică a Mac-ului. Din păcate, AU/X a fost prea puţin valorificat comercial.

Pe de altă parte, Apple s-a decis să treacă pe procesoarele PowerPC şi s-au elaborat câteva linii strategice în privinţa dezvoltării sistemelor de operare:

• linia "albastră" (Blue) viza dezvoltarea sistemului standard MacOS, din care va rezulta versiunea de vârf System 7;

• linia "roz" (Pink) viza dezvoltarea unui sistem revoluţionar şi foarte avansat, devenit apoi proiectul Taligent (în colaborare cu IBM);

• linia "roşie" (Red) era considerată de avangardă, vizând aspecte considerate prea avansate chiar şi pentru linia "roz".

NextStep

În paralel, Steve Jobs s-a angajat într-un proiect extrem de ambiţios care urmărea realizarea celei mai performante staţii de lucru pentru domeniul cercetării ştiinţifice. Computerul NeXT a fost lansat în 1988 şi era într-adevăr o bijuterie tehnologică -- din păcate însă în contratimp cu tendinţele de "comodizare" a pieţei computerelor. Sistemul de operare NextStep -- bazat pe Unix BSD -- aducea la rândul său o serie de inovaţii importante: folosea micro-kenelul Mach, era dezvoltat în Objective-C, interfaţa grafică se baza pe un motor Postscript şi dispunea de un constructor de interfeţe cu utilizatorul şi de un "cadru aplicativ" (application framework), ambele orientate pe obiecte. Toate acestea îl făceau extrem de productiv în privinţa dezvoltării aplicaţiilor. Este de notorietate faptul că Tim Berners-Lee a utilizat un computer NeXT la CERN pentru proiectul care avea să pună bazele World Wide Web şi a avut nevoie de doar câteva luni pentru a realiza primul browser şi primul server web.

Partea de hardware n-a rezistat, însă NextStep şi-a continuat drumul devenind cu concursul firmei Sun o platformă deschisă numită OpenStep care, datorită caracterului multi-platformă, a devenit mai degrabă o specificaţie a unui mediu de lucru (în special dezvoltare) obiectual care putea fi (şi chiar a fost) implementat peste diverse sisteme de operare gazdă. Implementarea realizată de NeXT s-a numit OPENSTEP, dar există şi o implementare open source numită GNUstep.

Din nou împreună

În ciuda calităţilor indiscutabile ale lui MacOS 7, Apple era pusă în faţa unui competitor extrem de puternic: Microsoft a înregistrat un succes masiv cu Widows 3.1 şi se pregătea să lanseze Windows NT. Cercetările în privinţa unui nou sistem de operare s-au precipitat, însă rezultatele au fost oarecum modeste.

Proiectul Taligent -- dezvoltat împreună cu IBM -- viza realizarea unui sistem complet obiectual începând de la nivelul unui micro-kernel (nuKernel), dar până la urmă s-a transformat într-un mediu obiectual numit CommonPoint care rulează peste diferite sisteme de operare iar sistemul vizat, TalOS, n-a mai apucat să se nască. IBM a cumpărat în cele din urmă partea lui Apple şi a înglobat rezultatele proiectului în diverse produse proprii (în special gama VisualAge). Copland a fost o altă tentativă nereuşită, bazată tot pe nuKernel. Proiectul a fost oprit în 1996 iar o parte din subsisteme au fost înglobate în System 7. Despre proiectul Gershwin se ştiu puţine lucruri şi se crede că a fost doar un nume de cod care nu acoperea nimic.

În fine, soluţia de rezervă consta în achiziţionarea unei licenţe (Apple a luat în discuţie un parteneriat cu Microsoft pentru Windows NT sau cu Sun pentru Solaris) sau chiar unei firme care deţinea un sistem de operare extrem de promiţător: BeOS. Însă până la urmă Apple a ales o carte care s-a dovedit câştigătoare din toate punctele de vedere. A cumpărat în 1996 firma NeXT, Jobs a revenit în frunte un an mai târziu şi a lansat proiectul Rapsody prin care implementarea OpenStep de la NeXT urma să fie portată pe arhitectura Macintosh. De aici s-a născut, în cele din urmă (2001), MacOS X.

Structura

MacOS X este un sistem de operare care încorporează tehnologii diverse, dintre care multe provin din proiecte open source. Pentru a-şi apropia comunitatea programatorilor open source şi pentru a-şi respecta obligaţiile legale şi morale care rezultă din această colaborare, Apple a iniţiat încă din anul 2000 un proiect open source numit Darwin, care reprezintă nucleul sistemului de operare MacOS X. Darwin este însă disponibil şi pe platforme Intel, într-o versiune mai limitată (în special în privinţa driverelor).

Peste Darwin se află mai multe straturi de software proprietar, dintre care se remarcă Aqua, care reprezintă interfaţa grafică cu utilizatorul a sistemelor MacOS X, şi câteva medii aplicative precum Carbon şi Cocoa.

Darwin

Darwin constă dintr-un set de peste 250 de pachete software, dintre care unele sunt dezvoltate sub coordonarea lui Apple iar altele provin de la diferite comunităţi open source precum BSD, GNU şi chiar Linux.

La baza lui Darwin stă un kernel numit XNU, care este de fapt un hibrid realizat din alăturarea microkernelului Mach 3.0 (într-o formă adaptată de Apple) cu kernelul original al sistemului FreeBSD. Funcţiile preluate de Mach sunt administrarea memoriei, comunicarea inter-procese şi subsistemul de intrare/ieşire, de unde rezultă proprietăţi precum memoria protejată, multitaskingul preemptiv şi sistemul avansat de memorie virtuală pe 64 de biţi. Partea BSD este responsabilă de administrarea utilizatorilor şi a drepturilor de acces, cuprinde stiva de reţea şi sistemul virtual de fişiere, asigurând totodată compatibilitatea POSIX.

Este de remarcat că XNU este dezvoltat astfel încât să ruleze nativ atât aplicaţii pe 64 de biţi (pe procesoare G5) cât şi pe 32 de biţi, furnizează un suport optimizat pentru SMP (multiprocesare simetrică) şi aplicaţii în timp real, thread-uri, totul disponibil prin API-uri standard.

Servicii fundamentale

Imediat deasupra kernelului se plasează un nivel care furnizează un set de servicii fundamentale întregului sistem. E de notat că aceste nivel se află sub nivelul interfeţei grafice şi că serviciile constau din câteva colecţii (biblioteci sau frameworks) de interfeţe de programare (API). Principale categorii de servicii implementate la acest nivel sunt:

• servicii de reţea -- implementează o serie de protocoale standard precum FTP, HTTP, LDAP, SMTP etc.;

• servicii de sistem -- diverse API-uri pentru accesul la partiţiile discului, serviciul Open Transport, funcţii pentru controlul alimentării, sunetului etc.;

• servicii de căutare -- un framework pentru operaţii de indexare şi căutare de text în diverse limbi;

• servicii web esenţiale -- interfeţe pentru utilizarea serviciilor web prin SOAP sau XML-RPC.

Există un mare număr de alte servicii, printre care cele prin care aplicaţiile pot accesa URL-uri, pot parsa documente XML, pot administra liste de proprietăţi. O menţiune specială pentru biblioteca de bază pentru sistemul Carbon.

Deşi separată de serviciile fundamentale -- subsistemul Java fiind unul oarecum separat -- maşina virtuală Java (JVM) poate fi plasată la acelaşi nivel, adică imediat deasupra kernelului.

Servicii aplicative

Pe baza serviciilor fundamentale, nivelul serviciilor aplicative implementează o serie întreagă de componente de nivel mai înalt, printre care mecanismul de comunicare între aplicaţii (Apple Events), administrarea fonturilor şi culorilor, clipboard-ul, API-ul subsistemului de imprimare etc. Însă "vedeta" acestui nivel este fără îndoială subsistemul grafic, pe care se sprijină întreaga interfaţă cu utilizatorul a lui MacOS X.

La baza subsistemului grafic se află "maşina grafică" numită Quartz, care se compune din Quartz Compozitor -- care administrează sistemul de ferestre şi implementează un motor de compoziţie bazat pe "straturi" (layers) -- şi Quartz Extreme, un accelerator grafic care intră automat în funcţiune dacă hardul este suportat. Pe Quartz se bazează trei biblioteci grafice, care oferă aplicaţiilor funcţiile de randare necesare: Quartz 2D, QuickDraw (2D) şi OpenGL (2D şi 3D). O altă componentă a subsistemului grafic este tradiţionalul QuickTime, care asigură suportul pentru aplicaţii multimedia interactive. Diversitatea bibliotecilor grafice este menită să faciliteze portarea aplicaţiilor din diverse medii spre platforma MacOS X.

De notat că formatul nativ utilizat de Quartz este PDF (spre deosebire de OPENSTEP, care mergea pe Postscript), ceea ce explică numeroasele servicii directe şi ultra-rapide de manipulare a PDF-urilor (de pildă posibilitatea aplicaţiilor de a genera direct documente PDF).

Medii aplicative

Diversitatea mediilor aplicative reflectă destul de fidel originile sistemului MacOS X şi reprezintă o cale prin care Apple încearcă să aducă mai repede la dispoziţia utilizatorilor o gamă cât mai largă de aplicaţii.

BSD reprezintă aspectul Unix al sistemului şi se bazează pe FreeBSD, furnizând un API POSIX bazat pe acest cod. Acest mediu permite preluarea aproape directă a aplicaţiilor în linie de comandă dezvoltate pentru BSD. Totodată, MacOS X dispune şi de o implementare proprie, bazată pe XFree86, a sistemului X11 Window System. De notat că această implementare este bazată pe Quartz (şi optimizată în acest sens), poate utiliza OpenGL şi poate funcţiona în regim full-screen sau rootless şi dispune de SDK-ul standard, astfel încât marea majoritate a aplicaţiilor X11 (inclusiv GTK sau KDE) pot fi portate cu modificări minore pe MacOS X.

Carbon este un set de API-uri care reproduc funcţionalitatea vechilor interfeţe de programare din MacOS 9 (de fapt, de la 8.1 încoace). Reprezintă calea cea mai directă de portare a aplicaţiilor Mac dinainte de MacOS X, compatibilitatea la nivel de cod sursă fiind în mare parte asigurată. Totuşi, Carbon oferă o funcţionalitate mai bogată decât vechile API-uri, astfel încât migraţia marilor aplicaţii este cel mai adesea însoţită de o adaptare -- proces numit "carbonizare". Totodată, fiind un API de nivel jos, accesibil mai multor limbaje de programare şi apropiat ca structură de Win32, este considerat mediul potrivit pentru dezvoltarea multiplatformă Mac-Windows.

Classic este de fapt un emulator care permite rularea într-un mediu protejat al aplicaţiilor originale pentru MacOS 9. Este varianta directă de compatibilitate înapoi -- şi unica pentru aplicaţiile care n-au fost portate folosind Carbon -- şi păstrează întregul "look and feel" al vechiului sistem de operare.

Cocoa este încarnarea Mac a mediului de dezvoltare obiectual NextStep. Este un mediu obiectual bazat pe paradigma MVC (Model-View-Controller), care automatizează multe dintre aspectele interfeţei cu utilizatorul în conformitate cu specificaţiile din AppleÂÂÂÂÂ’s Human Interface Guidelines. Ca şi NextStep, Cocoa este dezvoltat în Objective-C şi dispune de un sistem de sistem de biblioteci partajate cu încărcare dinamică a procedurilor. Aplicaţiile Cocoa pot recurge şi la API-urile Carbon. Integrarea perfectă cu mediul de dezvoltare integrat Xcode face din Cocoa mediul preferat pentru dezvoltarea de aplicaţii native pentru MacOS X.

Java este un mediu oarecum paralel cu celelalte şi vizează în primul rând portabilitatea. MacOS cuprinde o implementare J2SE completă şi optimizată (împreună cu JDK şi maşina virtuală HotSpot). De notat că implementarea Swing generează elemente de interfaţă grafică native MacOS X, ceea ce asigură un aspect uniform aplicaţiilor. În paralel, Cocoa dispune de pachete Java care permit dezvoltarea de aplicaţii Cocoa utilizând Java ca limbaj de programare.

În afară de diversitatea mediilor mai trebuie subliniată diversitatea compilatoarelor, interpretoarelor, bibliotecilor şi mediilor de dezvoltare disponibile.

Aplicaţii

Toată complexitatea şi diversitatea dedesubturilor este în mod parcă miraculos ascunsă utilizatorului care vine în contact cu interfaţa grafică a lui MacOS X şi, la prima vedere, sistemul pare să se adreseze utilizatorilor începători sau cu o pregătire medie. Aplicaţiile uzuale pentru cu computer domestic sunt instalate, plasate în Dock şi gata de funcţionare. Conectarea la internet este imediată sau necesită configurări minimale, astfel încât browserul web Safari îşi dovedeşte de îndată calităţile precum şi inovaţia adusă de Tiger: tratarea fluxurilor RSS -- practic, Safari îndeplineşte nativ şi funcţia de news reader. Clientul de poştă electronică -- numit, fără mari eforturi de imaginaţie, Mail -- este cât se poate de simplu de utilizat, recunoaşte cu destulă precizie spam-ul şi dispune de un mecanism intuitiv pentru crearea de "reguli". Clientul de mesagerie instantanee iChat AV este compatibil cu AIM şi Jabber, dar dispune şi de funcţii de audio chat şi chiar de audio sau video conferinţe cu până la trei persoane (însă această facilitate depinde de calitatea conexiunii internet).

Desigur, mai sunt prezente binecunoscutele aplicaţii multimedia, începând cu iTunes şi terminând cu un QuickTime dotat cu codec-ul H.264. Însă vedeta noului Tiger este fără îndoială căutătorul integrat numit Spotlight, capabil să descopere aproape instantaneu orice piesă de informaţie relevantă în relaţie cu un subiect de interes, indiferent de natura acesteia, începând cu simple documente şi terminând cu mesaje e-mail, informaţii din Address Book (care este o aplicaţie globală), preferinţe de sistem etc. Mai mult, rezultatele unei căutări pot fi salvate în aşa-numite Smart Folders -- în esenţă foldere logice care pot fi accesate ca orice folder obişnuit dar care se bazează pe criterii de căutare şi se actualizează dinamic în funcţie de acestea. Există şi echivalente la nivel de aplicaţie, de exemplu smart mailboxes (în Mail) sau smart playlists (în iTunes). Spotlight foloseşte un mecanism de indexare bazat pe metadate şi orice aplicaţie poate fi construită astfel încât să-şi expună metadatelele proprii pentru a fi indexate, ceea ce permite căutări extrem de particulare -- de pildă, se pot căuta imaginile realizate cu un anume tip de aparat foto digital sau cu o anumită aplicaţie grafică.

O altă inovaţie în Tiger o reprezintă Dashboard, o interfaţă grafică transparentă ce se declanşează şi se instalează instantaneu peste desktop şi care găzduieşte mici aplicaţii numite widgets. Unele dintre acestea sunt locale (de pildă ora locală în diferite oraşe de pe glob, dicţionarul de limbă, calendar etc.), altele sunt controale simple pentru alte aplicaţii (de pildă iTunes sau Address Book) dar majoritatea sunt simple interfeţe pentru servicii internet (buletine meteo, cotaţii bursiere, informaţii şi rezervări pentru curse aeriene, cărţi de telefoane etc.). Există numeroase astfel de widgets disponibile pentru download de pe situl Apple (găsiţi, de pildă, o interfaţă pentru Wikipedia). Un simplu clic este suficient pentru a reveni la desktop-ul normal.

În principiu, aplicaţiile sistemului satisfac nevoile elementare de birotică -- Preview vizualizează numeroase formate, TextEdit rezolvă editarea simplă de texte etc. -- dar pentru o suită de birou veritabilă se poate recurge la soluţii comerciale (de pildă AppleWorks sau Microsoft Office) sau open source: OpenOffice funcţionează în interfaţa X11, însă este deja disponibilă o variantă -- numită NeoOffice -- care utilizează interfaţa Aqua. Desigur, utilizatorii pot opta pentru diferite alte aplicaţii pentru browsing (inclusiv MS Internet Explorer, Mozilla Firefox etc) sau pentru e-mail, pot instala Adobe Acrobat pentru un control superior a documentelor PDF şi numeroase alte aplicaţii disponibile pentru platforma Mac.

O menţiune specială merită mediul de dezvoltare Xcode, care este un IDE ce integrează instrumente de dezvoltare precum GCC, javac, jikes sau GDB şi permite dezvoltarea de aplicaţii Carbon, Cocoa, Java şi AppleScript.

Lumea Unix

Însă sub interfaţa grafică atât de elegantă şi prietenoasă se află întregul mediu Unix, accesibil în tradiţionala linie de comandă. Sunt instalate cam toate aplicaţiile unei distribuţii FreeBSD tipice, începând cu shell-ul (implicit bash -- mai sunt disponibile tcsh, zsh şi Korn), editoare (emacs, vim şi ed), limbaje de scripting (Perl, PHP, Tcl, Python, Rubi -- cu suport nativ pentru Tcl/Tk, TkInter şi WxWidgets, plus accesul la Quartz din Python), aplicaţiile internet clasice (Apache, BIND, fetchmail, OpenLDAP, OpenSSH, OpenSSL etc) precum şi numeroase alte aplicaţii open source -- preinstalate sau disponibile pe web -- dintre care se pot enumera Samba, SQLite, Jboss, Tomcat şi multe altele. De asemenea, sunt furnizate numeroase biblioteci.

În plus, majoritatea aplicaţiilor open source majore dispun de distribuţii adaptate pentru MacOS (fie sursă, fie binare), astfel încât se pot alege aplicaţiile cele mai potrivite (de pildă MySQL, PostgreSQL, Zope etc.).

MacOS X Server

Fiind în esenţă un Unix, MacOS X poate fi configurat să funcţioneze ca server, utilizând numeroasele aplicaţii specifice disponibile. Cu toate acestea, Apple furnizează şi o distribuţie specializată -- MacOS X Server -- care nu diferă structural de varianta standard însă furnizează nativ instrumentarul necesar pentru implementarea unor scenarii diverse, începând cu simple grupuri de lucru şi terminând cu clustere computaţionale şi centre de date. Mai mult, furnizează interfeţe grafice pentru administrarea celor mai multe servicii tipice de reţea, fiind din acest punct de vedere poate cel mai "prietenos" sistem de operare folosit pe servere.

Printre serviciile server suportate se numără:

• Fişiere şi imprimare în reţele eterogene (Mac, Unix, Windows) folosind diverse protocoale native, printre care AFP, SMB/CIFS (Samba) şi NFS, liste de control a accesului (ACL) compatibile cu Windows Active Directory. În plus, serviciul Open Directory (bazat pe OpenLDAP, Kerberos şi Berkeley DB) permite integrarea sistemelor MacOS X în orice mediu de administrare de reţea.

• Poştă electronică, folosind Postfix pentru transfer SMTP şi Cyrus pentru suport IMAP şi POP. În plus, SpamAssasin şi ClamAV se îngrijesc de spam şi respectiv de viruşi, în vreme ce Mailman furnizează suportul pentru liste de discuţii iar SquirrelMail asigură serviciul pe web. Transportul mesajelor între server şi clienţi se poate face criptat (SSL/TLS).

• MacOS X Server este echipat nativ pentru web hosting, serviciul fiind asigurat prin Apache, cu întregul suport pentru situri dinamice (inclusiv PHP, JSP, Java Servlets). Pentru aplicaţii web la nivel enterprise J2EE sunt disponibile componente precum JBoss, Tomcat şi Apache Axis, precum şi MySQL cu suport pentru conectivitate ODBC şi JDBC. O noutate în Tiger este Weblog Server, pentru găzduirea blog-urilor.

• Servicii de administrare a grupurilor de lucru, instalare şi boot-are prin reţea şi server de actualizări, toate cu interfeţe grafice.

• Gateway Setup Assistant asigură o interfaţă pentru administrarea diverselor servicii de reţea bazate pe standarde deschise, precum VPN Server (cu suport PPTP şi L2TP/IPsec), DNS Setup (folosind implementarea Berkeley Internet Name Domain), DHCP Setup şi Firewall Setup (bazat pe IPFW2).

Desigur, toate acestea costă. Spre de deosebire de varianta standard care vine la un preţ fix (129 US$), schema de licenţiere pentru varianta server porneşte de la 499 US$ pentru 10 clienţi şi merge până la 999 US$ pentru un număr nelimitat de clienţi.

La urmă

Cu siguranţă, o descriere completă a unui sistem de operare nu încape în paginile unei reviste, astfel încât o mulţime de aspecte au rămas pe din afară, inclusiv tehnologia Xgrid (care permite distribuirea unui job pentru a fi procesat pe mai multe computere, fie într-un cluster, fie asincron prin internet), suportul pentru RAID, SAN (Storage Area Networks), VLAN (Virtual LAN) şi mai ales multitudinea de standarde deschise la care MacOS X aderă.

În ansamblu, MacOS X este poate primul sistem de operare care se adaptează în mod firesc nevoilor nor categorii extrem de diverse de utilizatori, începând cu neofiţii şi terminând cu cei mai tehnici.