Întotdeauna o schimbare induce o stare de nelinişte iar "tranziţia" se poate dovedi uneori dureroasă. Chiar şi schimbarea computerului de pe birou pune uneori probleme, însă schimbarea aplicaţiilor este cea care ne poate provoca dureri de cap şi -- o perioadă de timp -- un oarecare disconfort. În urmă cu un an mi-am schimbat computerul de la birou iar noul sistem nu era echipat cu sistem de operare. Aveam de ales între a cumpăra o licenţă de Windows şi una de Microsoft Office sau a încerca o distribuţie Linux. Cum sistemul era virgin iar datele de pe vechiul computer erau salvate pe DVD-ul, mi-am zis că nu risc nimic dacă încerc a doua variantă, deoarece în caz de eşec puteam să revin la varianta Windows. Era chiar după conferinţa eLiberatica, unde am fost impresionat de prezentarea distribuţiei Ubuntu şi aveam chiar un CD de instalare, aşa că am început instalarea. După o oră aveam un sistem funcţional, după încă o oră navigam pe internet şi schimbam e-mail-uri, după încă una editam documente... Am uitat de "varianta de rezervă".

Pare prea frumos, nu-i aşa? Adevărul este că am trişat puţin la start. Pe de-o parte, sunt profesionist în software şi, chiar dacă nu sunt un expert "hardcore" în sisteme de tip Unix, am folosit constant aplicaţii de pe servere Linux. Acasă folosesc un Mac, care este, în esenţă, tot o maşină Unix. O perioadă de timp am folosit OpenOffice pe Windows iar pe Mac o variantă a aceleiaşi suite. Aşadar, am economisit substanţial la instruire, care reprezintă una din investiţiile cele mai consistente într-o astfel de conversie. Pe de altă parte, Ubuntu este o distribuţie de Linux anume concepută pentru utilizatori obişnuiţi iar sloganul "Linux for human beings" nu minte deloc. Din start, aplicaţiile cele mai uzuale -- cum ar fi browser-ul Mozilla Firefox, clientul de e-mail Evolution (asemănător cu Outlook) şi suita OpenOffice -- sunt instalate iar configurările necesare (de pildă conectarea la internet) sunt minimale. După o acomodare de o săptămână m-am convins că administrarea sistemului este chiar mai simplă şi mai intuitivă decât la Windows (e doar o opinie personală) şi că, de fapt, partea cea mai consistă a migraţiei o reprezintă lucrurile mărunte şi neprevăzute. De pildă, refacerea machetelor pentru documente, transferul arhivei de mesaje, instalarea unui dicţionar mai nou pentru corectoarele ortografice şi altele de genul acesta.

Am început cu această experienţă personală doar pentru a pune în evidenţă anvergura proiectului din München, unde migrarea vizează circa 15.000 de staţii de lucru plus numeroase servere, un sistem organizaţional complex, la care se adaugă 170 de aplicaţii de business specifice (fără a număra aplicaţiile de bază) care trebuie transpuse pe noua infrastructură. Complexitatea este sporită şi de cerinţa ca pe toată durata procesului sistemul informatic să funcţioneze la parametri optimi. Nu este aşadar o surpriză că după analiza detaliată din 2002 (când a fost aprobat proiectul), costurile totale au fost estimate la circa 35 de milioane de euro iar încheierea procesului a fost prevăzută pentru 2008. Fiind cel mai mare şi complex proiect de acest gen, miza pusă în joc a fost mult mai mare decât sistemul informatic şi bugetul municipalităţii, deoarece numeroase administraţii locale şi centrale din diverse ţări (în special europene) vizau conversii similare iar experienţa din München cântărea mult în evaluarea procesului şi a cheltuielilor. De asemenea, Uniunea Europeană pregăteşte o politică IT centrată pe ideea standardelor şi softurilor deschise. În fine, întreaga comunitate informatică este interesată de viabilitatea utilizării softului liber într-o organizaţie atât de complexă.

Este foarte posibil ca bugetul alocat să fie depăşit, la fel ca şi termenul de finalizare, însă calculele de la care s-a pornit vizează mai degrabă economii pe termen mediu şi lung. Ideea proiectului s-a născut când Microsoft a decis să nu mai ofere suport pentru sistemul Windows NT 4.0, astfel încât municipalitatea a fost pusă în faţa unei alegeri: fie migrează spre un succesor al lui NT 4.0, fie se converteşte la o altă platformă. Decizia de a adopta o platformă open source s-a bazat pe câteva considerente, printre care asigurarea independenţei de un furnizor (desigur, e vorba de Microsoft), stimularea competiţiei pe piaţa locală de software, disponibilitatea codului sursă, o mai bună protecţie în faţa viruşilor şi a altor ameninţări şi, desigur, pe economii pe terme mediu şi lung prin eliminarea cheltuielilor cu licenţele.

Scenariul migrării a fost conceput pe etape, începând cu serverele. Aceasta se pare că a fost partea cea mai uşoară, deoarece Linux are tradiţie în acest domeniu, oferta open source este consistentă (Samba, Apache etc.) iar utilizatorii finali nu sunt afectaţi. Pentru desktop s-a conceput o configuraţie standard (numită LiMux), bazată pe sistemul de operare GNU/Linux în distribuţia Debian (pe care se bazează şi Ubuntu) cu interfaţă grafică KDE. Peste aceasta stă OpenOffice pentru birotică, browser-ul Firefox şi clientul de e-mail Thunderbird pentru comunicaţii şi GIMP pentru editare de imagini. În prima fază s-a folosit în continuare Windows, dar cu OpenOffice, Firefox şi Thunderbird. În faza următoare s-a instalat Linux, dar s-a folosit în continuare interfaţa Windows, fie prin emulare (cu Wine) fie prin virtualizare (cu VMware), abia în etapa următoare fiind adoptată interfaţa KDE. Explicaţia acestei treceri graduale este simplă dacă privim structura costurilor, unde domină cheltuielile cu instruirea (38%) şi instalarea/configurarea (setup, 18%). Ca şi în experienţa personală pe care-am relatat-o, probleme au apărut la transpunerea formularelor (templates, macros etc.) şi la schimburile de fişiere, acestea urmând să fie rezolvate în faza de consolidare a migrării.

La momentul actual, circa 1000 de staţii funcţionează în configuraţia LiMux (7%), circa 6.000 de staţii rulează OpenOffice în interfeţe Windows (native, virtualizate sau emulate) iar migrarea la aplicaţiile Mozilla (Firefox şi Thunderbird) este aproape completă. Ce-a fost mai greu a trecut, dar migrarea completă a utilizatorilor pe noua platformă va fi încheiată abia în anul viitor. Aplicaţiile de business au fost în bună parte transpuse din arhitectura client/server clasică într-una bazată pe web, ceea ce reprezintă un avantaj pentru viitor. Este încă greu de stabilit dacă proiectul din München reprezintă un succes sau -- datorită depăşirii bugetului şi a calendarului -- poate fi considerat un semi-eşec. Cert este că cei care l-au condus au făcut o muncă de pionierat şi că experienţa lor îi va ajuta enorm pe cei care vor porni pe această cale.