Voi începe cu câteva precizări privind terminologia. În majoritatea publicaţiilor, termenii "free software" şi "open source software" sunt consideraţi echivalenţi. De fapt, lucrurile sunt mai complicate şi implică puţină istorie.

Ideea şi noţiunea de "free software" (în sensul soft liber, nu gratuit) a fost lansată de Richard Stallman şi a avut de la bun început o puternică încărcătură ideologică, pornind de la premisa că informaţia cuprinsă în programele pentru computere este similară informaţiei ştiinţifice şi, în consecinţă, trebuie să poată fi liber diseminată, studiată şi dezvoltată. Un matematician îşi clădeşte întotdeauna teoriile pe baza operei predecesorilor şi nu inventează din nou toată matematica. La rândul său, oferă lumii contribuţia sa, spre a fi dusă mai departe. Problema a fost că astfel softul liber a fost pus în opoziţie nu doar cu softul proprietar, ci şi -- prin extensie -- cu un întreg model comercial. Această mesaj anti-business a fost considerat de unii susţinători ai softului liber ca fiind prea radical şi că accentul pe ideologie împiedică de fapt adoptarea free software în mediile comerciale.

Aşa se face că un grup de "dizidenţi" în frunte cu Bruce Perens şi Eric Raymond au introdus noţiunea de "open source software" şi au relaxat oarecum modelul iniţial. În primul rând, modelul de licenţiere a devenit mai permisiv în ceea ce priveşte mixarea de soft liber şi soft proprietar şi, în al doilea rând, accentul propagandistic a fost mutat de pe latura ideologică pe latura pragmatică. Formal, un program este open source software dacă poartă orice licenţă acceptată de OSI (Open Source Initiative) ca fiind compatibilă cu cu un set de criterii (10 la număr), în frunte cu "cele patru libertăţi fundamentale" enunţate de Stallman. Cum licenţa GPL elaborată de Stallman şi FSF (Free Software Foundation) este acceptată de OSI, rezultă că softul open source cuprinde softul liber, ceea ce explică oarecum preferinţa de utiliza termenul de "open source software" (OSS). Însă Stallman nu acceptă acest termen şi, mai mult, consideră că adepţii variantei open source s-au îndepărtat de filozofia softului liber, aşa că termenul considerat politically correct este FLOSS, adică Free/Libre/Open Source Software, unde "libre" vine să îndepărteze ambiguitatea englezescului free (liber sau gratuit).

Această diferenţiere este extrem de importantă. Deoarece orice program FLOSS se distribuie împreună cu codul sursă, teoretic oricine poate obţine gratuit forma executabilă, cu toate drepturile aferente (spun "teoretic" pentru că nu întotdeauna procesul este trivial). Însă important este că nu caracterul gratuit este definitoriu pentru programele FLOSS, ci caracterul liber. Există numeroase programe gratuite care nu sunt libere. De pildă Microsoft Internet Explorer sau Adobe Acrobat Viewer sunt gratuite, dar nu sunt libere deoarece utilizatorul nu are dreptul să modifice sau să redistribuie programele (aşa cum poate cu echivalentele open source Mozilla Firefox sau Evince Document Viewer). Pe de altă parte nici publicarea surselor nu implică imediat caracterul liber al unui program -- doar o licenţă publică ce garantează (cel puţin) libertăţile fundamentale asigură acest statut. Termenul freeware este ambiguu: specifică doar caracterul gratuit, dar nu precizează caracterul liber, proprietar sau public domain al produsului.

În fine, o confuzie -- nu întotdeauna nevinovată -- planează asupra noţiunii de copyright, care este uneori considerată echivalentă cu licenţa. Nu este aşa, deoarece sunt categorii diferite: copyright-ul consemnează un drept de proprietate intelectuală, în vreme ce licenţa conferă anumite drepturi de utilizare. Programele FLOSS (spre deosebire de programele public domain) sunt acoperite de drepturi de autor. Exact acelaşi lucru se petrece şi cu alte opere de creaţie: autorul unui text are dreptul exclusiv de decide asupra modului cum este folosit. Autorul poate decide să-şi distribuie textul sub o licenţă publică (de exemplu Creative Commons) care conferă oricui dreptul de a redistribui textul, dar asta nu înseamnă că îşi cedează drepturile de autor. El poate în continuare să-l publice, să-şi cedeze drepturile unei edituri şi aşa mai departe.

Pentru a introduce în ecuaţie afacerile bazate pe FLOSS, voi încerca să mai lămuresc o confuzie. Mai ales în perioada de început -- pe vremea când dezvoltarea de softuri libere era aproape exclusiv realizată de comunităţi formate din programatori pasionaţi, care lucrau pentru aceste proiecte în timpul lor liber -- s-a încetăţenit obiceiul de a împărţi lumea software în două părţi distincte şi opuse: programe libere şi programe comerciale. Aceasta ar implica faptul că produsele FLOSS ar fi ne-comerciale, adică nu doar că nu ar fi de vânzare, dar nici nu generează business. De fapt, antonimul potrivit pentru FLOSS este "software proprietar" iar produsele open source şi free software sunt şi ele comerciale. În primul rând pentru că nimic nu împiedică vânzarea lor, în al doilea rând pentru că influenţează semnificativ piaţa şi, în fine, pentru că generează business. Nu e greu să observăm că în ultima vreme mişcarea open source se apropie din ce în ce mai mult de mainstream. Firme precum IBM şi Sun o susţin puternic, Apple îşi bazează sistemul de operare pe un nucleu open source şi exemplele pot continua.

Foarte recent, revista Forbes a publicat o listă a companiilor cu cea mai rapidă şi constantă creştere în ultimii cinci ani. Două dintre ele sunt importante în acest context: pe prima poziţie se află, desigur, Google, iar pe poziţia 11 vine Red Hat. Relaţia acestor două companii -- extrem de profitabile -- cu lumea open source este foarte strânsă, dar diferită. Pe de-o parte, Google este un mare utilizator de software open source -- practic toată infrastructura soft este FLOSS, începând de la Linux pe servere, trecând prin bazele de date MySQL şi terminând ce serverele web Apache. Pe de altă parte, multe dintre serviciile sale web adoptă o deschidere (API-uri publice) care rimează cu principiile open source. În fine, sistemul de operare pentru telefoane şi dispozitive mobile numit Android este free software. În ceea ce priveşte Red Hat, ştie toată lumea că este un mare furnizor de distribuţii Linux. Dar este mult mai mult decât atât.

Modelul de afacere practicat de Red Hat se bazează pe valoare adăugată unor produse open source. Plastic exprimat, principiul sună aşa: oferi gratuit aparatul de bărbierit şi vinzi lame. Exemplul cel mai grăitor este distribuţia Linux. Ca să lămurim lucrurile, Linux nu este de fapt un sistem de operare, ci doar un kernel (adică acea parte de soft care asigură serviciile de nivel jos). Sistemul de operare se numeşte oficial GNU/Linux şi cuprinde alături de nucleu, un set complet de utilitare GNU. O distribuţie Linux este un ansamblu coerent de software care cuprinde, alături de sistemul de operare propriu-zis, un set de aplicaţii selectate din oferta open source (de pildă OpenOffice, MySQL etc.) precum şi unele utilitare specifice (de exemplu pentru administrarea instalărilor). Desigur, fiecare utilizator poate descărca produsele incluse într-o distribuţie, dar de aici şi până la a obţine un sistem perfect funcţional este cale lungă, deoarece produsele sunt într-o perpetuă evoluţie, apar mereu versiuni noi care se bazează pe anumite versiuni ale unor alte produse iar dependenţele acestea sunt dificil de administrat. Asta face Red Hat: asigură coerenţa ansamblului. Mai mult, ştie să realizeze distribuţii specifice pentru nevoi specifice -- o distribuţie pentru desktop nu e potrivită pentru un mediu enterprise sau pentru un server de internet. Tot Red Hat distribuie un foarte popular middleware open source (JBoss) şi asigură servicii conexe de suport tehnic, instruire şi chiar soluţii complete pentru anumiţi clienţi. Da, Red Hat face bani, dar aduce şi servicii importante ecosistemului open source.

Google practică un joc cu totul diferit. Android ţine de o anumită strategie a "comodizării": pentru a vinde un produs, e profitabil să comodizezi produsele complementare. Google nu vrea să vândă valoare adăugată lui Android, ci vrea să-şi furnizeze serviciile web (cu publicitatea aferentă) prin intermediul telefoanelor şi a altor dispozitive mobile. Android vrea să reducă dependenţa producătorilor de telefoane de furnizorii de softuri, şi astfel să sporească concurenţa, mai departe să scadă preţurile şi să permită proiectanţilor să dezvolte noi servicii. În cele din urmă, Google vrea telefoane mai ieftine, mai uşor de folosit pentru acces la internet -- adică o piaţă potenţială mai mare pentru produsul său de bază: publicitatea. Tot strategia comodizării complementelor o practică numeroase firme mari: IBM şi Oracle susţin Linux pentru a comodiza infrastructura software şi a vinde în final mai multe aplicaţii şi servicii de business. Sun vrea să comodizeze tot softul pentru a vinde mai multe computere. Exemplele sunt numeroase.

Un model diferit practică MySQL, eZ systems şi un număr tot mai mare de firme axate pe open source: licenţierea duală. Aceste firme colaborează cu comunitatea pentru dezvoltarea produsului de bază şi oferă clienţilor două posibilităţi: fie să descarce produsul sub licenţa publică şi să-l utilizeze ca atare, fie să-l cumpere sub o licenţă comercială, ceea ce aduce totodată servicii şi anumite garanţii. De ce ar vrea un client să cumpere un produs pe care-l poate obţine gratuit? Există mai multe motive. Unele sunt de ordin tehnic -- de pildă cumpărătorul este un alt dezvoltator de software care vrea să includă produsul cumpărat (să zicem MySQL) într-un produs propriu, dar licenţa publică nu permite acest mixaj. Altele sunt de ordin administrativ. De exemplu, politica IT a firmei nu agreează softurile open source (e greu să ceri bani conducerii pentru a angaja oameni de suport pentru un soft pe care nu l-ai cumpărat). O altă situaţie tipică este cea în care produsul rulează aplicaţii vitale pentru afacere, caz în care e bine să ai suportul (şi, într-un fel, garanţiile) celor care cunosc cel mai bine produsul.

O variantă uşor diferită o ilustrează firmele care vând variante comerciale ale unor produse open source. Aşa procedează EnterpriseDB, care distribuie produsul cu acelaşi nume, care este de fapt PostgreSQL asortat cu instrumente şi servicii potrivite pentru utilizarea la nivel de întreprindere (de pildă replicare, compatibilitate cu Oracle). EnterpriseDB nu controlează dezvoltarea PostgreSQL, însă avantajul este că din punctul de vedere al clientului reticent la programe FLOSS este ca şi cum ar cumpăra un soft proprietar obişnuit. Asemănătoare este şi strategia unor firme care contribuie masiv la dezvoltarea unui produs open source, dar câştigă bani dezvoltând aplicaţii la cheie sau adaptate pentru anumite domenii. De pildă Zope Corporation dezvoltă aplicaţii pe baza framework-ului Zope (open source) pentru firme de media sau pentru domeniul militar (de exemplu, NATO îşi administrează logistica cu ajutorul unui astfel de produs).

Însă cel mai comun model, practicat mii de firme mici, constă din furnizarea de servicii în jurul unor structuri de software bazate pe open source. E vorba de instalări, actualizări, mentenanţă, suport tehnic, administrare, instruire, migrare şi multe altele. Aceste companii sunt o probă că, la un nivel mai general, softul liber nu doar că nu e gratuit, dar nu este nici măcar foarte ieftin. Da, softul în sine poate să nu coste nimic, dar expertiza e scumpă. Şi atunci, de ce tot mai multe companii adoptă soluţii open source? Răspunsul este scurt: pentru că sunt bune.