Unul dintre puţinele bune obiceiuri pe care mi l-am format în şcoală este acela de a recurge adesea la dicţionare. Atunci când abordezi un subiect este bine să ştii cu precizie care sunt termenii cu care operezi iar definiţiile dicţionarelor sunt, în cele mai multe cazuri, exacte şi concise.

Ce este aşadar o carte? Referinţa cea mai modernă a limbii române, DEX-ul, ne spune că este o "Scriere cu un anumit subiect, tipărită şi legată sau broşată în volum [...]". Dacă nu suntem mulţumiţi, putem încerca Dicţionarul Enciclopedic, care ne dă două sensuri: "1. Reunire în volum a unui număr mai mare de 48 de file tipărite. 2. Scriere (cu conţinut literar, ştiinţific, didactic etc.) a unui autor, apărută în formă de carte".

Desigur, mai am încă vreo câteva definiţii la îndemână, dar cea mai potrivită pentru acest context mi se pare cea din Le Petit Larousse: "1. Colecţie de file imprimate şi reunite într-un volum legat sau broşat. 2. Volum tipărit privit din punctul de vedere al conţinutului său".

Ceea ce această definiţie pune cu claritate în evidenţă este caracterul dual al cărţii: cartea ca obiect (coli tipărite adunate între două coperte) şi cartea ca informaţie ("conţinutul" pe care-l vehiculează).

Atomi şi biţi

Acest caracter dual este tocmai cel care determină un paradox care a însoţit întreaga evoluţie a cărţii: deşi este un vehicul al informaţiei, producerea cărţilor este dominată de aspectele legate de suportul material al acestei informaţii.

Într-o carte celebră (Being Digital, Vintage, 1995) Nicholas Negroponte, directorul fondator al MIT Media Lab, abordează această problemă în termenii ei fundamentali: atomi şi biţi. Atomii sunt materie iar biţii sunt informaţie. "Deşi ne aflăm, fără îndoială, într-o epocă a informaţie" - subliniază autorul - "cea mai mare parte a informaţiei ne este furnizată sub formă de atomi: ziare, reviste şi cărţi (ca aceasta)".

De altfel, toate marile evoluţii ale cărţii de până acum s-au referit exclusiv la aspectul material.

De la tăbliţele de lut ale sumerienilor la sulurile de papirus ale egiptenilor a fost un pas imens. Grecii şi romanii au preluat invenţia, perfecţionând-o. Papirusul, prea fragil, a fost înlocuit cu pergamentul. Sulurile ofereau doar un "acces secvenţial" la conţinut, aşa încât romanii le-au tăiat în bucăţi dreptunghiulare şi le-au prins între două coperte de protecţie. Astfel a luat naştere codexul, strămoşul cărţii moderne.

Până la aceasta însă mai trebuiau să treacă un mileniu şi jumătate, căci abia în evul mediu europenii aveau să cunoască hârtia. Iar când, pe la jumătatea secolului XV, Johann Gutenberg inventează tiparniţa cu litere mobile, premisele erau complete. Biblia editată şi tipărită de Gutenberg în 1456 este prima carte modernă.

Nimic însă din această evoluţie nu se referă la biţi, ci doar la atomi: la suportul folosit, la structura obiectului, la tehnica producerii sale. Deşi, în esenţă, întreaga industrie a cărţii - născută ca urmare a inventării şi perfecţionării tiparului - nu face altceva decât să intermedieze un transfer de informaţie de la autor la cititor, ea operează într-o covârşitoare măsură cu bunuri din sfera materială. Hârtia, imprimarea, legarea şi transportul reprezintă cea mai mare parte din costurile (şi, implicit, din preţul) cărţii.

Calculatoarele au pătruns în lumea cărţilor pe uşa din dos. Mai întâi au fost folosite în faza de pregătire pentru tipar (editarea textelor, machetare) ajungând astăzi să controleze, practic, întregul proces tehnic, până la producerea filmelor tipografice. Însă chiar şi în aceste condiţii, cartea a rămas - în esenţă - aceeaşi ca pe vremea lui Gutenberg. Procesarea digitală are însă o consecinţă importanţă: vrând-nevrând, conţinutul cărţii trece printr-o formă digitală. Se exprimă în biţi.

De aici şi până la ideea de a distribui către consumatori doar biţii... au rămas doar doi paşi.

CD-ROM

Primul a fost posibil atunci când tehnologia discurilor optice (dezvoltate mai ales pentru înregistrări muzicale) a fost adoptată pe scară largă în informatică. Când lectorul de CD-ROM a devenit un periferic uzual, editorii au făcut saltul în necunoscut: au început să distribuie conţinutul şi altfel decât pe hârtie.

În vara anului 1995 am avut pentru prima dată în mână un CD-ROM care se numea "World Literary Heritage", editat de Softbit, Inc. Spre surprinderea mea, cuprindea textul complet a nu mai puţin de 600 de cărţi, aparţinând unui număr de peste 150 de autori, începând cu Homer şi terminând cu Winston Churchill. Biblia şi Coranul coexistau cu întreaga operă dramatică şi poetică a lui Shakespeare, Decameronul lui Boccacio şi Discursul despre metodă a lui Descartes stăteau alături de operele Sfântul Augustin sau ale lui Omar Khayyam, totul pe un disc de plastic de câţiva centimetri. Imprimate pe hârtie, aceste cărţi ar fi acoperit un perete întreg.

Mai mult, alături de operele propriu-zise se aflau şi biografiile tuturor autorilor (cele mai multe însoţite şi de un portret), plus înregistrări sonore ale unor actori celebrii citind fragmente din operele prezente pe CD. Mecanisme de indexare şi căutare îmi permiteau să găsesc oricare dintre lucrări, după diverse criterii. Şi nu doar atât: în cel mult câteva secunde (nu mai mult de 5), programul de căutare găsea toate apariţiile unor cuvinte sau grupuri de cuvinte specificate prin condiţii logice oricât de sofisticate. Interfaţa oferea şi posibilitatea de a stabili oricâte semne de carte (bookmarks) identificate prin nume şi de a adăuga notiţe. Desigur, acestea se memorau doar pe discul hard local, nefiind deci "portabile".

Impresionant, nu-i aşa? Cu o singură observaţie: aţi sta în faţa calculatorului să citiţi, să zicem, Crimă şi pedeapsă? Nu cred. În schimb, aţi putea folosi un astfel de CD-ROM ca o referinţă.

Într-adevăr, aceasta este cheia: "referinţă". Editorii n-au reuşit să vândă literatură pe CD-ROM deoarece n-au reuşit să trimită cititorii în faţa computerului pentru lectură. În schimb, atunci când lucrezi şi oricum eşti în faţa calculatorului, merită să ai referinţele la îndemână. Cărţile (mai ales cele de informatică) însoţite de CD-ROM au devenit ceva obişnuit. Dar succesul cel mai notabil l-a înregistrat...

Enciclopedia pe CD

Prima enciclopedie pe CD pe care am consultat-o a fost Compton's Interactive Encyclopedia (editată de Compton's NewMedia, Inc.) şi entuziasmul meu a fost imens. Au urmat apoi altele, fie generale fie specializate, şi convingerea mea este că acestea reprezintă unul dintre principalele motive pentru care merită să ai acasă un calculator pe birou.

Cantitatea. Spre exemplu, Infopedia (editată de Future Vision Multimedia), cuprinde integral articolele din cele 29 (douăzeci şi nouă!) de volume ale renumitei enciclopedii Funk & Wagnalls, dar altele se bazează pe resurse încă şi mai vaste. Şi asta încă nu e totul. Pînă şi cea modestă enciclopedie pe CD-ROM cuprinde (măcar) un dicţionar de limbă, un dicţionar de sinonime, un dicţionar de citate, un almanah, un atlas geografic etc. Toate acestea, pe hârtie, sunt accesibile doar în marile biblioteci şi foarte puţini îşi pot permite să le aibă în biblioteca proprie.

Accesibilitate. Dincolo de cantitatea imensă a informaţiilor, enciclopediile pe CD dispun de posibilităţi de căutare care umilesc banalul acces în ordine lexicografică pe care ediţiile clasice, pe hârtie, ni-l oferă. Imaginaţi-vă o căutare de genul: are legătură cu geografia, se referă la explorări şi exploratori, cândva în secolul 16, e din Portugalia şi vreau să aibă ilustraţie. Encarta produce o listă cu două articole, exact cele pe care le căutam: Vasco da Gama şi Ferdinand Magellan. Dacă nu am fi cerut imagini, am mai fi găsit şase exploratori, printre care şi Diaz. Imaginaţi-vă o astfel de cătare printre nenumăratele volume ale Britanicii...

Multimedia. Enciclopediile pe CD merg însă dincolo de posibilităţile hârtiei şi în ceea ce priveşte tipul de informaţii pe care-l oferă. Nu doar că, în general, numărul ilustraţii lor - fotografii, desene, scheme etc. - este mult mai mare (pe hârtie, numărul şi dimensiunile acestora sunt limitate de paginare), dar oferă şi sunet, animaţii şi chiar imagini video. Valoarea informativă a acestora este imensă. Puteţi auzi ciripitul unei anume păsări exotice sau sunetul unui instrument muzical mai vechi, ca să nu mai vorbesc de fragmente din Recviem-ul lui Mozart sau din Start Me Up cu Rolling Stones. Puteţi primi o lecţie despre sistemul solar pe baza unei animaţii sugestive. Puteţi vedea cursa de 100 de metri plat câştigată de Owens la Berlin în 1936 sau primii paşi făcuţi de Neil Armstrong pe Lună.

Hypertext. Este o practică uzuală ca articolele referite în cadrul altor articole să fie imediat accesibile, printr-un link. În acest fel, explorarea unui domeniu de interes devine mult mai comodă şi mai eficientă decât în cazul trimiterilor din cărţile obişnuite.

Internetul

La momentul apariţiei primelor cărţi pe CD-ROM, Internetul nu era încă o resursă foarte populară. Însă apariţia şi dezvoltarea extrem de rapidă a Web-ului a condus, destul de curând, la apariţia primelor cărţi în Internet. Ceea ce este demn de remarcat este că, deşi dezavantajul major al cărţii pe CD (necesitatea de a utiliza un calculator pentru lectură) se prelungeşte şi în acest caz, Internetul este un mediu mult mai interactiv. Aceasta a permis unele experimente extrem de interesante, care evidenţiază unele posibile mutaţii în industria cărţii. În Internet este posibila revizuirea sau actualizarea imediată (sau permanentă) a textului publicat, spulberând astfel noţiunea clasică de ediţie a unei opere. Mai mult, este posibil ca cititorii să participe la elaborarea unei "cărţi" [...].

Transpunerea pe Web a unor cărţi a devenit o practică destul de obişnuită, în ciuda unor aspecte destul de delicate legate de drepturile de autor. Dicţionarele şi enciclopediile au devenit şi ele prezenţe comune pe Web (de pildă Britannica Online este disponibilă - contra unei taxe - pe Web, cu cele aproape 75.000 de articole, 7.000 de imagini, circa 23.000 de biografii, clipuri audio şi video etc.).

Cu toate acestea, influenţa cea mai importantă şi mai imediată pe care Internetul o exercită asupra lumii cărţilor este de altă natură. Ea se referă la modalitatea de a cumpăra cărţi.

Amazonul

La mijlocul anului 1995 a luat fiinţă un sit Web care îşi propunea să fie o "librărie virtuală". Firma care-l deţinea, Amazon.com, a dovedit perseverenţă şi curaj (comerţul electronic era abia la începuturi) iar succesul a fost imens. Actualmente, catalogul Amazon.com (http://www.amazon.com) numără circa 3 milioane de titluri iar numărul clienţilor este uriaş.

Reţeta succesului a fost relativ simplă şi s-a bazat pe două aspecte: posibilităţile de informare şi preţul.

Căutarea unei cărţi într-o librărie este adesea o experienţă neplăcută. Zecile de mii de cărţi sunt aşezate după criterii destul de vagi iar căutarea după criterii ceva mai subtile decât poza de pe copertă este, de cele mai multe ori, o aventură. În schimb, cataloagele Amazon.com pot fi explorate după cele mai diverse criterii, fiecare carte este prezentată în detaliu începând cu poza copertei şi terminând cu sumarul detaliat şi eventual câteva pagini (prefaţa, introducerea etc.). Mai mult, sunt adesea disponibile textele recenziilor apărute în presă. Părerile cititorilor reprezintă o altă sursă importantă de informaţie. Ba chiar şi autorul are dreptul să-şi comenteze cartea. Pentru fiecare carte sunt recomandate şi alte cărţi pe acelaşi subiect sau având aceeaşi tematică.

În fine, o librărie virtuală nu are nevoie de un spaţiu comercial de mari dimensiuni în centrul oraşului (cu chiria de rigoare), nu are nevoie de un personal numeros şi, în general, are cheltuieli mult mai reduse, ceea ce-i permită să vândă la preţuri mai mici decât librăriile clasice (la Amazon.com preţurile sunt cu 30%-40% mai scăzute decât în librării).

Comenzile se fac interactiv, pe situl Web, cărţile sunt expediate prin poşta de la cel mai apropiat depozit iar plata se face prin carte de credit.

Între timp au apărut şi alte "fluvii" de acest gen, toate de succes, iar o parte dintre marile reţele de librării americane au adoptat şi ele metoda. Ce se va întâmpla în aceste condiţii cu librăriile "clasice"? Vor supravieţui doar cele care vor ştii să se adapteze noilor condiţii.

"Librăriile, desigur, nu mai sunt doar un loc de unde să cumperi cărţi", observă Negroponte în coloana sa permanentă din Wired. "Ele sunt şi pentru ca să frunzăreşti paginile cărţilor, ca să întâlneşti oameni, să bei o cafea şi să te laşi în voia neprevăzutului". Este foarte posibil ca librăriile să se transforme din simple magazine într-un fel de "cluburi ale cărţii", un loc de întâlnire pentru pasionaţi, un spaţiu pentru manifestări culturale sau educative...

Cartea digitală

Se pare că, în ciuda vechimii, cartea ca obiect nu are încă rivali. Este uşoară, poate fi purtată cu noi în tren sau în avion, este uşor de manevrat şi nu necesită un "User's Guide". Mai mult, în general este mai uşor de citit decât ecranul unui calculator şi este suficient de ieftină. Şi, poate cel mai important, este familiară.

Dintre obiecte, cărţile sunt cele de care oamenii se ataşează cel mai adesea. "Ceva" din farmecul conţinutului se răsfrânge într-un anume fel asupra obiectului. Marii cititori sunt adesea pasionaţi bibliofili, cărora textura hârtiei, saturaţia cernelii sau calitatea legăturii le spun multe. Caracterul personal al cărţii este adesea subliniat şi de însemnările şi semnele pe care posesorul le-a făcut în timpul lecturii.

Şi totuşi, încep să apară alternativele. În această toamnă vor fi lansate pe piaţă trei variante de "aparate de citit" electronice. Toate au câteva caracteristici comune: sunt portabile, sunt uşor de folosit (au doar câteva butoane, în special pentru răsfoire înainte şi înapoi), au memorie în care se pot încărca mai multe cărţi.

Ideea de la care se pleacă se leagă tot de Internet. Utilizatorii acestor "cărţi electronice" vor cumpăra cărţi de la librării virtuale dar, spre deosebire de cumpărarea unei cărţi clasice, în acest caz va fi livrat prin reţea doar conţinutul cărţii, care va fi stocat în memoria aparatului. Cartea poate fi apoi citită şi, în cele din urmă, ştearsă din memorie (eventual, conţinutul va putea fi stocat mai întâi într-o "bibliotecă virtuală" pentru a putea fi recitit mai târziu).

Proiectanţii au aplicat toate trucurile pe care le-au învăţat din eşecul unor tentative anterioare. Astfel, RocketBook (modelul dezvoltat de firma NuvoMedia) cântăreşte doar 560 de grame şi are o formă care evocă o carte ale cărei pagini citite au fost întoarse peste coperta din spate. Forma şi dimensiunile îi permit să fie ţinută cu uşurinţă într-o mână. Este dotată cu un creion special, cu care se pot face notiţe, care vor fi păstrate apoi împreună cu conţinutul cărţii. Ecranul emite o lumină proprie, astfel încât eterna problemă a lămpii aprinse pe noptieră (care se pare că a distrus multe căsnicii) nu va mai fi de actualitate.

Nu în cele din urmă, parteneriatul cu firmele Bertelsman şi Barnes & Noble este de natură să sporească puterea comercială a noului produs.

În combinaţie cu Internetul, aplicaţiile posibile sunt nelimitate. Iubitorii de lectură nu vor trebui să ia cu ei într-o călătorie o mulţime de cărţi, ci doar să încarce conţinutul volumelor dorite. Studenţi vor putea încărca toate manualele pentru un semestru şi poate că vor oferi sume mai mari pentru cărţi deja adnotate de colegi mai mari sau chiar de profesori. Publicaţii efemere (cum sunt cataloagele de preţuri, manuale pentru software sau aparate etc.) vor putea duce o viaţă economică prosperă prin RocketBook şi aparate similare. Ba chiar mai mult, autorii îşi imaginează cărţi utilitare generate dinamic, la cererea... cititorului. De pildă un ghid turistic elaborat pe baza itinerarului, la care s-ar putea adăuga şi un dicţionar bilingv sau un ghid de conversaţie. Sau poate o carte de bucate specială, doar pe durata vizitei mamei-soacre...

În competiţie vor intra încă două modele, cu soluţii constructive mai mult sau mai puţin asemănătoare. SoftBook, produs de firma Virtual Press, este ceva mai mare (cântăreşte 1,3 kg.) dar este "legat" într-o copertă de piele (deschiderea acesteia porneşte automat aparatul). Este de asemenea dotat cu un creion pentru adnotări şi semne de carte. Everybook (proiectat de firma cu acelaşi nume) va avea două pagini (faţă în faţă, ca o carte deschisă) şi îşi propune să reproducă nu doar textul, ci şi grafica, cu maximă acurateţe. Aceasta însă implică dimensiuni mai mari (va cântări circa 1,5 kg) şi un preţ pe măsură.

Este greu de prevăzut care va fi reacţia pieţei la apariţia noilor aparate. Succesul lor depinde de mulţi factori, dintre care preţul nu este cel mai puţin important. SoftBook va costa de la 299$ în sus, Everybook se va situa la circa 1.600$, în timp ce pentru RocketBook nu s-a anunţat nici un preţ. De asemenea, va fi interesantă reacţia editorilor, care - pentru prima dată în istorie - vor vinde doar biţi. Este însă de aşteptat ca aceasta să fie în avantajul lor (cheltuielile vor fi mult mai mici în absenţa hârtiei, a tipografiei, a spaţiilor de stocare etc.). Formatul în care va fi livrat conţinutul este o altă factor încă nedecis. Everybook a anunţat că mizează pe PDF (un format de descriere a imaginii documentelor bazat pe PostScript), dar ceilalţi competitori vor miza probabil pe formate derivate din SGML (un format dezvoltat de IBM pentru a descrie structura documentelor).

Avangarda

În laboratoarele Media Lab de la MIT (Massachusetts Institute of Technology) câţiva cercetători lucrează la ceea ce ei numesc "digital ink" (cerneală digitală), deşi mai degrabă ar părea să fie hârtie digitală. În principiu, e vorba despre o folie asemănătoare hârtiei, impregnată cu milioane de particule, care poate să afişeze informaţii stocate în formă digitală. Sau, altfel spus, un display subţire cât o foaie de hârtie.

Câteva sute de astfel de file ar urma să formeze o carte electronică, care ar avea în cotor bateriile, memoria şi conectorii pentru conectare la reţea. Principiul ar fi acelaşi ca şi la cărţile descrise mai sus: se descarcă din Internet conţinutul dorit, care va putea fi apoi "afişat" de filele cărţii. Conţinutul poate să fie orice: cărţi, reviste, ziare sau doar simple rapoarte editate pe calculator (hârtia în sine devine... imprimantă!)

Nisip şi siliciu

Într-o celebră povestire, numită Cartea de nisip, scriitorul argentinian Jorge Luis Borges vorbeşte de o carte cu un număr infinit de pagini. Nici una dintre paginile ei nu era prima şi nici una nu era ultima. Numerotarea era absolut aleatorie şi nici o pagină, odată văzută, nu mai putea fi regăsită.

Borges şi-a trăit întreaga viaţă în bibliotecă, deşi a orbit total în jurul vârstei de 50 de ani. Cartea de nisip reprezintă, poate, o metaforă a lumilor posibile prin puterea imaginaţiei.

Cartea de siliciu va fi, la rândul ei, infinită. Toate cărţile omenirii vor putea fi cuprinse în ea. Biţii se vor elibera de atomi, informaţia de materie.