Îşi mai aminteşte cineva de mainframe? Alintate cu numele "big iron", aceste computere erau nişte coloşi. Nu doar că erau imense (cu toată periferia, ocupau săli de mari dimensiuni) dar erau atât de scumpe încât puţine instituţii şi le puteau permite. Puterea lor ne-ar face astăzi să zâmbim, însă nu încape îndoială că ele au contribuit major la răspândirea mijloacelor informatice în toate domeniile de activitate. Vă puteţi întreba pe bună dreptate "cum adică toate domeniile?", de vreme ce puţine instituţii le puteau avea. Ideea era că cei care le deţineau vindeau clienţilor o resursă extrem de preţioasă numită "timp de calcul".

Scenariul era următorul: O companie care dorea să utilizeze un mainframe comercial, avea doar de furnizat datele de procesat (programele erau de obicei standard, de gen gestiunea stocurilor, bilanţul contabil etc. şi erau de regulă dezvoltate de deţinătorii computerului). Datele erau la început furnizate în "stare brută", adică scrise cu mâna pe nişte formulare, procesatorul făcând şi serviciul de culegere -- de regulă pe cartele de carton perforate. Cu timpul, multe companii şi-au cumpărat propriile perforatoare, pentru a reduce factura şi pentru a se asigura de acurateţea culegerii. Indiferent de scenariu, datele primare ajungeau la computer, acesta le prelucra şi producea două lucruri mari şi late: un morman mare de hârtii ("listinguri") pe care erau imprimate rezultatele procesării şi o hârtiuţă mică pe care era imprimată suma rezultată din timpul de calcul consumat pentru procesare înmulţit cu tariful perceput de deţinătorul mainframe-ului pentru unitatea de timp de calcul. Adică factura.

Şi acum, fast forward. Au apărut mini-computerele (ocupau săli mai mici şi aduceau ceva interactivitate prin "terminale proaste"), urmate de micro-computere (doar un dulap), mai apoi computerele personale (un dulăpior lângă birou) şi restul îl cam ştiţi. Toate instituţiile s-au umplut de computere şi computerişti, care au realizat după o vreme că-i prea mare debandadă şi au început să tragă sârme şi să facă reţele de PC-uri, aşa că până la urmă o mare parte din procesări s-au re-centralizat pe servere, apoi serverele s-au înmulţit şi-au format "centre de date" şi aproape ne-am întors de unde am plecat, dar cu două diferenţe majore. Prima este că totul a devenit foarte complicat, ceea ce implică specialişti, resurse şi, în cele din urmă, bani pentru o activitate care de regulă nu e cea în care instituţia este specializată. A doua problemă se numeşte scalabilitate şi se traduce prin utilizarea sub-optimală a resurselor de calcul (procesoare, memorie, sisteme de stocare etc.). De exemplu, o companie trebuie să-şi doteze datacenter-ul astfel încât să facă faţă vârfurilor de sarcină, în rest resursele sunt utilizate mult sub capacitate. Ca să nu mai vorbim de cazul companiilor cu creştere rapidă...

Aşa se face că tot mai multe companii cunosc tentaţia externalizării: să scape de toată această complexitate. S-o încredinţeze unor companii care cu asta se ocupă şi să plătească un abonament. Un prin pas (care abia acum începe se se impună) este apariţia ofertelor de "software on-demand", zise şi SaaS (Software as a Service). Exemplul notoriu în acest domeniu este Salesforce.com, care operează pe propria infrastructură o aplicaţie CRM pentru peste 40.000 de firme, utilizatorii interacţionând cu aplicaţia prin web. Google este şi el amestecat în această afacere, atât prin aplicaţii de gen "Google Apps for Your Domain", cât şi prin parteneriatul cu Salesforce.com.

Pasul următor constă în furnizarea prin internet a resurselor de calcul sub forma unei utilităţi similare cu electricitatea. Paradigma care o exprimă se cheamă cloud computing şi îşi trage numele de la "norişorul" prin care se reprezintă internetul în schemele sistemelor informatice. Tehnica centrală este virtualizarea: furnizorul dispune de o infrastructură imensă şi îi permite utilizatorului să-şi configureze un întreg centru de calcul virtual, adăugând sau scăzând resurse în funcţie de nevoi, totul printr-o interfaţă simplă. Îşi poate rula acolo propriile aplicaţii, interacţionează cu ele prin internet şi plăteşte doar cât consumă. Amazon Elastic Compute Cloud şi Google App Engine sunt doar două exemple, dar furnizori de cloud computing apar în fiecare zi.

Şi astfel cercul se închide: utilizatorul nu mai are nevoie propria sa infrastructură de calcul, ci doar de PC-uri conectate la internet. Restul e undeva în nori.