În ultimele săptămâni, Microsoft a ţinut mai des prima pagina a ziarelor (şi nu doar de tehnologie) decât în mod obişnuit. De data aceasta nu a fost vorba despre noutăţi tehnologice sau despre noi produse, ci de chestiuni pe care le-aş numi mai degrabă politice. E vorba de două înfrângeri: una pe frontul standardelor şi una pe frontul justiţiei. Deşi la prima vedere nu apare vreo conexiune între ele, ambele au acelaşi substrat, ceea ce reiese destul de limpede când constatăm că adversarul este acelaşi: Europa.

Mai întâi, pe 2 septembrie, comitetele reunite ale ISO (International Organization for Standardization) şi IEC (International Electrotechnical Commission) au respins propunerea companiei Microsoft de adoptare a specificaţiei numite OOXML (Office Open XML) ca standard ISO. Este vorba, în principiu de un set de formate de reprezentare a documentelor uzuale de birotică: documente de tip text, tabele de calcul (spreadsheets), prezentări (slide shows) şi diverse alte elemente care intră în această gamă (de exemplu expresii matematice). Aţi putea cu siguranţă să vă întrebaţi ce legătură are Europa cu această afacere. Substratul este că o serie de ţări europene -- în special occidentale -- au constatat pe la începutul deceniului că administraţia lor este vital dependentă de documentele electronice pe care le folosesc iar acestea sunt aproape exclusiv în formatele proprietare utilizate de suita Microsoft Office. Deoarece aceste formate nu sunt publice, nici un alt furnizor nu poate dezvolta programe perfect compatibile, astfel încât state întregi se află în postura de "client captiv" (pentru că sunt practic obligate să recurgă la un singur furnizor) şi, în plus, devenea din ce în ce mai greu să combine sisteme complexe şi eterogene din cauza imposibilităţii de a obţine un nivel decent de interoperabilitate cu aplicaţiile furnizate de Microsoft. Problema a devenit critică în momentul în care s-a adăugat şi chestiunea patentelor software, deoarece eforturile de reverse engineering puteau fi atacate legal (în contradicţie cu legile copyright-ului, care admiteau această practică pentru obţinerea interoperabilităţii cu alte produse).

Varianta adoptată de ţările europene (şi susţinută de Comisia Europeană) a fost dezvoltarea unui standard deschis pentru reprezentarea digitală a documentelor iar OASIS (Organization for Advancement of Structured Information Standards) a elaborat o specificaţie bazată pe formatele utilizate de suita OpenOffice. Formatele -- cunoscute sub numele ODF -- au fost adoptate ca standard ISO în 2006 şi tot mai multe guverne au început să recomande oficial (ceea ce echivalează cu o somaţie) administraţiilor să utilizeze aceste formate. Faptul că ODF fiind formatul nativ utilizat de OpenOffice, la care s-a adăugat caracterul deschis (open source) a suitei, precum şi absenţa patentelor (Sun a renunţat la cele pe care le deţinea), a condus nu doar la adoptarea OpenOffice pe o scară tot mai largă, ci şi la o răspândire tot mai alertă a sistemelor Linux pe desktop. Evident că toată această evoluţie punea în pericol afacerile Microsoft din domeniul guvernamental.

Microsoft a refuzat să adopte ODF şi a preferat să propună un standard alternativ. Desigur, nimic nu împiedică existenţa a două standarde într-un domeniu (deşi ar fi de preferat unul singur), însă specificaţia enormă (peste 6000 de pagini) prezentată de Microsoft nu a fost agreată de un număr suficient de comitete naţionale al ISO (România a votat "da, fără comentarii"), motivele fundamentale fiind că propunerea se suprapunea peste unele standarde ISO (spre deosebire de ODF, care se baza pe acestea) şi pe faptul că, practic, doar Microsoft putea să implementeze specificaţia (câtă vreme cuprinde indicaţii de genul "se imită funcţionalitatea autoSpace din Word 95" şi alte asemenea). Altfel spus: ne întoarcem de unde am plecat. Adică la monopol.

Iar dacă vorbim de monopol, ajungem şi pe frontul justiţiei: Tribunalul European de Prima Instanţă a respins pe 17 septembrie apelul firmei Microsoft privind decizia Comisiei Europene din 2004, care prevedea o amendă de o jumătate de miliard de euro aplicată companiei pentru că a abuzat pe poziţia de monopol pe piaţa software şi obliga compania să furnizeze o versiune de Windows fără componenta Media Player. Microsoft mai poate ataca o parte din sentinţă la Curtea Europeană de Justiţie, dar se pare că nu o va face şi va plăti amenzile. Deşi nu de bani e vorba aici.