Cam de când am
intrat în noul mileniu, la fiecare început de an multe
dintre revistele de specialitate prevestesc că a sosit vremea
sistemelor Linux pe desktop. Şi de fiecare dată nu se întâmplă.
E adevărat, în magazine vedem de multă vreme computere
pre-echipate cu Linux (chiar şi portabile), dar ştim cu toţii cum
stau lucrurile: e o strategie de a scădea preţul de vânzare,
pentru că marea majoritate a cumpărătorilor, de cum pun sistemul
în priză se grăbesc să instaleze un Windows -- piratat,
desigur, pentru că altfel ar fi fost mai rentabil un sistem cu
Windows pre-instalat -- şi, de cele mai multe ori, o suită
Microsoft Office (la fel de piratată). De ce se întâmplă
aşa? Din mai multe motive, pe care le cunoaştem cu toţii, aşa că
voi trece repede peste ele. Ar fi totuşi unul, mai puţin evident,
dar care în cazul meu a funcţionat: aproape toţi susţinătorii
Linux-ului pe desktop sunt Linux-işti cu state vechi, pentru care
rezolvarea unui "mici chichiţe" în linie de comandă nu
constituie o problemă. Or, pentru un Linux-ist de duminică cum sunt
eu, s-ar putea chiar să fie o problemă.
Dar iată că o
înşiruire de evenimente m-a adus în situaţia de a
încerca marea cu degetul. Mai întâi, bătrânul
meu sistem echipat cu un Windows 98 SE şi-a dat obştescul sfârşit.
Până să mă hotărăsc ce să fac, mi-am adus la fel de
bătrânul iMac de acasă şi am constatat că pot să-mi fac la
fel de bine treaba cu el. Am început să lucrez şi cu
NeoOffice -- o variantă de OpenOffice adaptată la interfaţa MacOS
X -- şi am constatat că, deşi se bazează pe o versiune OO veche,
este cât se poate de comod. Singura problemă rămânea
capacitatea discului şi teama că nu mai pot upgrada nimic. În
fine, am cumpărat un computer nou, fără nici un sistem de operare,
aşa că tentaţia de a economisi nişte bani (păstrându-mă
în legalitate) şi prezentările tot mai atractive ale
diferitelor distribuţii Linux m-au pus în faţa deciziei: ce
distribuţie să aleg? Cicu mi-a recomandat SuSE, Eugen mi-a lăudat
Mandriva...
Dar până să mă
hotărăsc a venit conferinţa eLiberatica iar Kurt von Finck
m-a cucerit cu prezentarea lui despre Ubuntu (este chiar unul dintre
cei care se îngrijesc de această distribuţie). Aşa că am
înşfăcat şi eu unul dintre CD-urile pe care le-a răspândit
şi, de cum am ajuns acasă, am pornit -- nu fără oarecare teamă
-- prima mea instalare de Linux. Ar fi fost frumos să zic
"aventura" dar aş fi minţit, pentru că n-a fost nimic special.
Mi-a cerut la un moment dat numele şi-o parolă, m-a mai întrebat
două-trei lucruri de bun simţ la care trebuia să răspund cu da
sau nu, şi... asta a fost tot. După mai puţin de oră aveam un
sistem funcţional. M-am uitat peste meniuri şi-am găsit cam tot
ce-mi trebuia, începând cu Evolution (un soi de Outlook),
Firefox, OpenOffice, Gimp şi o mulţime de alte aplicaţii (chiar şi
vreo duzină de jocuri). Ok, acum configurarea. Două sub-meniuri
(Preferences şi Administration) mi-au oferit interfeţe
prietenoase pentru tot ce mi-am dorit, aşa că după încă
vreo câteva minute eram conectat la internet, tastatura
românească funcţiona, ceasul era sincronizat etc. Singura
intervenţie în linie de comandă a fost pentru ca să-mi
înlocuiesc dicţionarul pentru corectorul ortografic românesc
cu o variantă mai nouă. Acum urma partea de care-mi era frică:
instalările. M-am liniştit repede, utilitarele specializate (unul
pentru aplicaţii propriu-zise şi Synaptic pentru pachete) se ocupă
de tot ce trebuie, începând de la descărcare, verificare
dependenţelor şi până la plasarea în meniuri. După ce
mi-am mai configurat în OpenOffice câteva şabloane ce
care eram obişnuit din MS Office şi mi-am adus documentele salvate
de pe sistemele dinainte, mă simţeam cât se poate de
confortabil.
Lucrez de două
săptămâni cu Ubuntu şi nu-mi lipseşte nimic. M-am gândit
să copiez CD-ul de instalare pentru prieteni. Cum se face? Se
introduce CD-ul sursă, se face clic-dreapta pe iconul corespunzător
acestuia iar în meniul care se deschide se selectează Copy.
Se poate mai simplu?
